OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Istoric: clădirea TNB intră într-o operaţie de face-lifting care va dura cîţiva ani, „rictusul“ numit CNDB urmînd să dispară pentru totdeauna. Pentru că, printr-o Hotărîre de Guvern, achiziţiile în sistemul public sînt blocate, CNDB se mută după următorul algoritm: birouri la Centrul Naţional al Cinematografiei, sală de repetiţii la Sala Palatului, spectacole în fiecare marţi la Sala Atelier a TNB (pînă va intra şi ea în reparaţii). Cortul promis CNDB de către Ministerul Culturii nu poate fi montat unde se spunea că va fi montat din cauza unei recent descoperite gropi. Iar CNDB are un director interimar şi nici o perspectivă pe termen scurt pentru lansarea unui concurs de management. E o situaţie care poate fi uşor etichetată drept evidentă precaritate. Motiv pentru care, la apelul coregrafei/dansatoarei Mădălina Dan şi cu aprobarea directorului interimar, sediul în curs de demontare/demantelare/demolare al CNDB a fost ocupat de cei care lucraseră, pînă atunci, acolo. Plus un număr considerabil de artişti, teoreticieni etc. din alte domenii, dintre care unii nu puseseră niciodată (sau foarte rar) piciorul la producţiile de dans ale Centrului.

 

Ceea ce trebuie spus de la bun început e că această ocupaţie (în ceea ce s-a întîmplat la CNDB, cuvîntul beneficiază din plin de ambele sale sensuri – „activitate“ şi „luare în stăpînire“) nu a avut un caracter contestatar, ci unul afirmativ. În unele materiale „emise“ din interiorul CNDB – Ocupat, inclusiv un comunicat de presă anunţînd cele 24 de ore de intervenţii artistice, se vorbeşte despre squat. Dar un squat presupune ocuparea unei clădiri/a unui spaţiu abandonat (fie şi într-un sens vast al termenului) şi în contradicţie evidentă cu voinţa şi intenţiile proprietarului, în timp ce „ocupaţia“ s-a desfăşurat sub umbrela protectoare a instituţiei CNDB; la etajul 4 se ocupa, şi în exact acelaşi timp, la etajul 3, membrii echipei CNDB se ocupau cu strînsul materialelor Centrului. Ca să spunem aşa, a fost un squat cu acordul portarilor – ceea ce se reduce la faptul că, mai degrabă decît squat, a fost vorba despre un tip original de acţiune, în care muncitorii se solidarizează cu locul lor de muncă şi, adiacent, cu propriul angajator (ceea ce, instituţional, este CNDB), fiind însă vorba despre muncă artistică şi despre un angajator de stat.

 

Relaţia specială dintre artişti şi instituţia Centrului Naţional al Dansului este şi motivul pentru care, faţă cu apariţia ideii de a orienta mesajul CNDB – Ocupatcătre crearea unui „spaţiu comun“, interstiţial între „privat“ şi „public“, în final, participanţii au decis să lase pe alt plan coagularea zonei artistice alternative şi să se concentreze, în această acţiune, pe susţinerea Centrului. Probabil că acesta e primul mare semn de solidaritate pe care comunitatea dansului îl dă – faţă de o instituţie publică, prin definiţie, am putea spune, supusă unei precarităţi politice. Cum spuneam, originalitatea protestului vine din caracterul său afirmativ (refuzul de a deplasa miza e important) – nu în contra Ministerului Culturii, a Teatrului Naţional etc., ci în favoarea unui model de instituţie publică departe de a fi acceptat de statul finanţator. Lucru care oferă un răspuns şi întrebării: de ce s-au mobilizat atît de tîrziu dansatorii, de ce n-au ocupat spaţiul (sau n-au făcut ceva) mai devreme, căci ştiau de doi ani că trebuie să se mute? De asta – pentru că nu avem de-a face cu scurtcircuitarea unui traseu instituţional şi cu subminarea Centrului ca instituţie (care-şi discută direct problemele cu ordonatorul de credite), nu „a luat nimeni problema în propriile mîini“, ci cu susţinerea acestei instituţii, aşa cum arată ea acum. Odată cu spaţiul, comunitatea a ocupat – deci a luat în posesie – o instituţie publică şi a devenit acea instituţie, întregul demers ducînd la o promiţătoare reevaluare a definiţiei spaţiului public drept unul administrat de stat, înspre anumite valenţe comunitare cumva mai extinse decît propunea linia alternativă a spaţiului comun aşa cum începea el să fie abordat.

 

Înainte ca CNDB să părăsească instituţional spaţiul în care vor intra definitiv muncitorii, cele 24 de ore de intervenţii au fost, practic, un fel de revizitare, pe repede înainte, a mai tuturor activităţilor găzduite de Centru în ultimii cinci ani – şi în care actul de a dansa nu a fost nici pe departe central. A fost o dezbatere Café-Bar Manifest, cu tema „La ce e bună arta politică în vremuri ca acestea?!“ – iar CNDB mai fusese gazda Café-Bar-ului. Au fost şi alte dezbateri, Dan Perjovschi a desenat pe zidul Centrului – şi da, mai desenase şi-nainte. Poate karaoke nu mai fusese, dar concerte – sigur. Performance-urile au ţinut de acelaşi discurs critic sociopolitic pe care Centrul Dansului l-a practicat de la înfiinţare. Întregul program a fost o reiterare, o reasumare a identităţii interdisciplinare şi critice a CNDB, aşa cum a fost el asumat de directorii Mihai Mihalcea şi Vava Ştefănescu – dar nu e obligatoriu ca următoarea conducere să continue pe aceste dimensiuni. Cu toate că ar putea fi forţată s-o facă, tocmai din cauza relaţiei speciale pe care angajatorul CNDB o are cu propriii muncitori.

 

E adevărat că perspectiva demolării a activat şi un anume comportament ocupaţional (înrudit cu pîrjolirea pămîntului abandonat, chiar în absenţa perspectivei unei veniri a turcilor) – performanţa lui Eduard Gabia de a tăia cu freza o bucată din balustrada de la etajul 3/4, ca şi îndemnul (cu fidelitate urmat) de a scrie pe pereţi (tot, toţi şi toate au fost reprezentate, de la Miliţia Spirituală la „harta abuzului cultural în Bucureşti“ şi siluete în mişcare de dans) fac parte dintr-o anume formă de afirmare a apartenenţei şi a dreptului asupra spaţiului public, foarte îndepărtată de clasica vandalizare, dar, într-un fel foarte subtil, şi de exersare a dreptului de proprietate (chestiune care ţine de spaţiul privat).