OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Razvan RADULESCU este un tinar scriitor roman, autor al unui roman (Viata si faptele lui Ilie Cazane) premiat de Uniunea Scriitorilor din Romania in 1997, al unui alt roman care asteapta de mult timp sa fie publicat (Regatul lui Teodosie) si al mai multor scenarii, scrise in colaborare cu regizorul Cristi Puiu, printre care si cel al filmului Marfa si banii, recent prezentat la Festivalul de la Cannes. Unii il cunosc mai degraba ca participant la „complotul antieminescian“, declansat de saptaminalul Dilema. Altii il stiu in primul rind ca designer al diverselor reviste de life-style (Elle Romania, Avantaje, Exces). Altii il recunosc drept un as in ale calculatoarelor sau drept un inrait iubitor de muzica baroca.

As putea spune multe lucruri bune despre Razvan Radulescu. Dar cred ca ar fi oarecum jenant. Il cunosc bine cam de zece ani. Nu cred ca este un personaj comod. Poate fi rau ca lupul din poveste si bun, pina la induiosare, ca batrineii din prozele sale. Poate fi de o sinceritate devastatoare si, in acelasi timp, artificios si baroc precum muzica pe care o asculta. Fan Macintosh si Oscar Wilde, fan Bach si Terminator, simultan. A absolvit Facultatea de Limbi Straine si Academia de Muzica. Asa ar fi trebuit sa incep. Parintii au investit mult ca el sa ajunga aici. Suma totala o vom cunoaste atunci cind proiectul Cit cost, la care cugeta acum, va deveni realitate, adica se va transforma intr-un roman.


Am amintiri din copilarie care ma sfisie

In literatura ultimilor ani, de multe ori toate drumurile duc spre copilarie. Despre asta se scrie, in general, intr-un fel sau altul. E valabil si pentru tine. Si in prozele tale si in articole. Ce explicatie ai avea pentru asta?

Ma pui in fata unor dovezi foarte clare. Ai dreptate in legatura cu articolele si cu prima carte. Cit priveste cartea pe care astept sa o public acum, ea e chiar despre un copil. In plus, lucrez la un proiect autobiografic care se numeste Cit cost. Incepe o data cu nasterea mea si se sfirseste chiar cu ziua in care termin de scris cartea. Prin urmare, daca ma apuc astazi de scris si lucrez la ea un an de zile, ea va cuprinde istoria mea de cind m-am nascut si pina de azi intr-un an. Istoria mea privita din punct de vedere financiar. Insa, reintorcindu-ma la intrebarea ta, pot spune ca nu-i adevarat si ca, de fapt, copilaria nu joaca intotdeauna un rol important in ceea ce scriu. Numai ca, se pare, nu pot sa-ti dovedesc asta. Am scris despre copilarie si a fost o etapa pe care am depasit-o. Uite, acum, scenariile pe care le scriu cu Cristi Puiu sint lipsite de trimiteri la copilarie. Rar cind se mai intimpla asa ceva.

O faceti deliberat?

Nu, nu cred. Explicatia insa consta probabil in faptul ca sintem doi. Iar copilariile noastre sint atit de diferite. Ne leaga de fapt experientele noastre adulte. Si ca sa putem scrie impreuna, trebuie sa apelam tocmai la ceea ce avem in comun. Exista, e adevarat, si citeva amintiri din copilarie asemanatoare, le descoperim si ne distram copios pe seama lor. Posibil ca acestea chiar sa se si regaseasca in scenarii. De exemplu, premierile din curtea scolii la sfirsitul anului scolar, felul in care eram caftiti de parinti. Dar, daca ma gindesc bine, cred ca cei care scriu intr-adevar despre copilarie sint mult mai putini decit par a fi. Am citit Simona Popescu, Mircea Cartarescu. Pe de alta parte am vazut si Forrest Gump. Cind vine vorba de evocat copilaria, pot spune ca exista doua tabere: una pentru care copilaria e legata de o nostalgie reala si alta pentru care acest subiect e un material bun de vindut. De partea acestora din urma e de cele mai multe ori impostura. E clar ca s-a creat un gust, o moda si foarte multi alearga sa le serveasca.

Asa stind lucrurile, nu crezi ca s-a ajuns la o saturatie in privinta acestui subiect?

Da, s-a ajuns, dar, pe de alta parte, daca eu as avea chef sa scriu despre copilarie, saturatia nu m-ar impiedica deloc s-o fac. Probabil, cind va aparea autobiografia asta, Cit cost, lumea va zice „iar, domnule, despre copilarie?“. Dar eu vreau sa scriu despre copilarie si nu am pretentia sa-i gasesc evocarii o voce noua. Am o gramada de amintiri din copilarie care ma sfisie.

Scrii despre ele cu gindul ca le poti rezolva?

Nu, nu scriu ca sa le rezolv, ci ca sa le regasesc. Evident ca le prefac intr-un anumit fel, iar daca reusesc sa obtin un anumit fel de intensitate, atunci sint foarte fericit. Adevarul e ca amintirile noastre din copilarie se dovedesc a fi extrem de nesigure. Nu sint primul care spune asta. Militez insa pentru coerenta acestor amintiri, indiferent daca ele sint cu adevarat ale mele sau mi-au parvenit prin intermediul altora, prin diverse povestiri sau poze. Am, de exemplu, de la mama mea o serie de caiete, de agende, imbracate in musama si cu sigle stantate cu auriu, niste caiete de socoteli, in fond, in care eu figurez din cind in cind, printre alte obiecte de uz casnic cumparate. In mod evident, nu sint personajul principal in acele caiete. La inceput, in dreptul meu, apare cel mai des laptele Humana. Nu contam atunci atit de mult din punctul de vedere al bugetului. Facind o paranteza, pot spune ca, daca gasesc in aceste caiete informatii despre mine, gasesc in acelasi timp si alt gen de informatii. Descopar mercurialul acelor ani. Pot afla pretul rosiilor din anul nasterii mele. Sau al zaharului. Revenind, pot spune ca, pe masura ce eu, pentru mine insumi, am devenit mai important, pe masura ce am devenit si ca „intrare“ de dictionar in caietele acelea, mai important (pentru ca incep sa figurez nu numai cu lapte Humana, ci si cu bani de buzunar, cu 150 de lei tabara Busteni, cu meditatii, canadiana-Cocor de 700 de lei), in timp, am devenit din ce in ce mai putin important afectiv pentru ai mei. Mic si sporadic mentionat, eram deosebit de important pentru ei. Mare si multinominalizat, am ajuns un simplu tocator de bani.


Personal, mi-am luat gindul ca as mai putea face regie de opera in Romania

De cind a inceput povestea ta cu muzica?

De pe la patru ani. Aveam un picup Supraphon si citeva discuri: unele cu povesti, pe care le mai am si astazi, le asculta Eliza (n.r. – fetita lui Razvan Radulescu), si un altul, cu Nicolae Herlea, care cinta arii celebre din opere. Pe partea intii era Cavatina lui Figaro din Barbierul din Sevilla si am ascultat-o pina am tocit-o, iar pe partea a doua o arie foarte tumultuoasa din Rigoletto. A inceput atunci pentru mine o practica de ascultare care acum are binefacerile si nenorocirile ei. Adica, daca imi place foarte tare sa ascult un lucru, il pun de atitea ori, pina ajung la satietate. De aceea, de exemplu, sint acum cantonat in muzica baroca si imi face foarte putina placere sa ascult altfel de muzica (ma refer la muzica „clasica“, „culta“, „simfonica“ – zi-i cum vrei). Ascult, desigur, muzica simfonica contemporana, dar ma intereseaza sa gasesc sistemul din spatele ei, deci, practic, eu fac acolo o munca de rebusist. Dar cu adevarata placere ascult doar muzica din secolul al XVI-lea pina pe la Mozart. Partea buna in toata afacerea asta e ca incerc sa epuizez tot ce se afla in acesta perioada, sa ma specializez, sa fiu exhaustiv; partea proasta este ca nu depasesc acest stadiu si ca nu mai acumulez de la un punct incolo.

Si totusi ai facut Conservatorul. Cu ce te-ai ales de pe urma lui?

M-am ales cu citeva prietenii, am cunoscut citiva oameni draguti, o gramada de oameni foarte nasoi despre care voi scrie, ii voi transforma in personaje. Unii sint foarte comici, asa retrospectiv. Am invatat citeva din resorturile care ii misca pe oamenii din domeniile artistice. Le-am regasit apoi si la oamenii din lumea teatrului si a filmului. Din punct de vedere muzical sau teoretic, ce sa spun? Am fost nevoit sa ascult, si am facut-o pina la urma cu placere, o gramada de muzica pe care nu o ascultasem. Stiu mai multa teorie muzicala acum. Dar am si pierdut o gramada de timp. Nivelul e foarte scazut in aceasta facultate. In general, profesorii de acolo au niste cunostinte foarte vagi despre orice depaseste citirea notelor de pe o partitura, chiar si in ceea ce priveste istoria muzicii.

Te-ai gindit sa te ocupi propriu-zis de regia de opera la un moment dat?

Nu cred ca e posibil asa ceva. Daca, sa zicem pentru film, respectiv pentru Marfa si banii, s-au gasit niste bani, chit ca s-au furat doua treimi din ei si ca lumea a fost rau platita, prin urmare daca pentru asa ceva s-ar mai gasi ceva resurse, pentru opera, in schimb, cauza e pierduta. In plus, nu mi-as dori sa montez un spectacol la Opera Romana nici taiat cu cutitul. N-as vrea sa am de-a face cu oamenii aceia aflati in pragul pensionarii, care nu pot citusi de putin sa dea viata unor personaje. Nu sint in stare sa joace un rol. Cu atit mai mult nu s-ar putea pune problema sa fie capabili sa experimenteze ceva. Personal, mi-am luat gindul ca as mai putea face opera in Romania. Si deocamdata nici in alta parte nu se intrevede vreo posibilitate de a pleca.


La noi nu exista o piata a literaturii scrise

Dar de pe urma Premiului Uniunii Scriitorilor cu ce te-ai ales?

Cu un premiu de 500 de dolari. Din premiul asta, i-am dat 20% lui Boerescu. Am avut cu el un contract pe trei ani de zile, in care el a fost impresar, iar eu cel impresariat. Cred ca amindoi ne-am achitat onorabil de obligatiile partilor. Contractul nostru a expirat acum un an si nici unul dintre noi nu se mai afla in pozitia de a-l reinnoi. Daca e insa sa vorbim de un eventual prestigiu literar obtinut de pe urma acestui premiu, atunci pot spune ca nu m-am ales cu aproape nimic. La putin timp dupa primirea premiului, a urmat scandalul cu Eminescu, de la Dilema. Critici ca Eugen Simion, Alex. Stefanescu, George Pruteanu se intrebau jumatate sincer, jumatate retoric „Cine este asta, Razvan Radulescu?“. Iar Uniunea Scriitorilor tocmai imi acordase un premiu pentru debut. Imi pare rau, mi se pare urit sa imi apar eu aici cauza, dar asta e chiar problema lor. E declasant pentru ei. Oricum, eu nu m-am asteptat nici la prestigiu, nici la ovatiile criticilor. La urma urmei, si critica literara e o meserie, una din care se iese la pensie. Si Eugen Simion ar fi trebuit sa iasa de mult. Iar Alex. Stefanescu se apropie cu pasi mari. N-ai cum sa le ceri prea mult. La un moment dat, pui meseria in cui si iti maninci pensia acasa. Nu mai spun ca am vazut o gramada de oameni care refuza sa iasa la pensie si ii scirbesc pe cei din jur. Ceea ce m-a deranjat pe mine este insa altceva. La noi nu exista o piata a literaturii scrise. Acest premiu nu a facut parte din nici un sistem. E un premiu care se da asa, in gol. Si la anul se va da la fel. De fapt, in urma acestui premiu, nici o editura nu se intereseaza de cartile tale. Teoretic, eu ma asteptam ca, in momentul in care am facut public ca am o carte, sa existe citiva editori interesati si sa-mi spuna „As vrea s-o citesc“. Aceasta nu inseamna ca un asemenea premiu iti da dreptul sa fii publicat automat. Ar fi si absurd. Dar iti da dreptul sa fii cautat si citit. Eu, cu cartea Regatul lui Teodosie, m-am fitiit pe la mai multe edituri si am facut-o calcindu-mi cumva pe inima.

De ce calcindu-ti pe inima? Era vorba de cartea ta…

In realitate, n-as misca un deget ca sa public ceva din ceea ce scriu. Financiar, cu atit mai mult. Oricum faci un efort scriind o carte. Sa mai dai si bani ca sa ti-o publice cineva mi se pare absurd. Mi-am calcat pe inima, dintr-un fel de disperare. Editura Prologos, care tocmai se infiintase, in 2000, a luat cartea, a lucrat-o pina intr-un stadiu foarte avansat, adica pina la corectura finala. Editura s-a desfiintat si eu m-am trezit cu acea carte in brate. Eram mult prea aproape de final pentru ca ea sa nu insemne deja foarte mult pentru mine. Am intrat intr-un fel de isterie si am hotarit ca trebuie neaparat publicata. M-am dus la Editura Compania, la Adina Keneres, care a citit-o, mi-a spus ca i-a placut, dar a ridicat obiectii in privinta moralitatii ei. E vorba despre o carte pentru copii. Insa, pe de alta parte, nu este tocmai o carte pentru copii si are citeva pasaje dure, dar nu lipsite de umor, dupa parerea mea. Mi s-au facut apoi propuneri vagi la Editura Iri. Apoi altele de la Polirom. Am trimis manuscrisul cartii la Timisoara, unui domn pe nume Ungureanu. Acesta i-a dat un telefon entuziasmat persoanei prin care ii parvenise cartea, ca sa ii spuna ca e o carte extraordinara. Dar nici pina in ziua de azi nu l-am vazut si nici nu l-am auzit. Dupa care, un redactor de la Editura Fundatiei Culturale Romane mi-a sugerat ca as putea sa o public la ei. Cartea a avut parte de inca de o corectura acolo. Proiectul a avansat. Mi s-a pus la dispozitie chiar si o calculatie. Asta se intimpla prin primavara si totul se pregatea in vederea Tirgului de carte. Ca dupa aceea sa ma trezesc, intr-o faza si mai apropiata de linia de sosire, ca tot proiectul cade din nou. O explicatie oficiala pentru acest lucru nu am avut. Explicatia anecdotica e in schimb suficient de savuroasa, incit sa o pot povesti din cind in cind. Pentru ca nu am asistat la ea, ci mi-a fost si mie povestita, nu am sa o relatez aici. Apoi s-a reinfiintat Editura Prologos a MediaPro-ului. Ei bine, pentru ca atunci cind murise, cu un an in urma, cartea mea era foarte aproape de tiparirea propriu-zisa, acum, resuscitata Editura Prologos din 2001 a hotarit sa-si reinceapa activitatea, scotind Regatul lui Teodosie pentru Tirgul de carte din mai. Am discutat cu un contract in fata, pe care pina la urma nici nu l-am semnat. Mi s-a spus ca nu pot sa ridic vreo pretentie financiara. Am raspuns ca am doar pretentii simbolice in privinta asta. Am aflat ca tirajul nu va fi unul rezonabil, ci unul de doar o suta de exemplare, ca nu va fi tiparit intr-o tipografie, ci pe o tiparnita digitala. Cind a iesit primul exemplar, exemplarul-pilot, am vazut ca e brosat de mina, cleiul ii iesea pe la margini, culorile de pe coperta erau de-a dreptul respingatoare si multe altele ca acestea. In asemenea conditii, am hotarit eu insumi sa-mi retrag cartea, chiar daca imi doream atit de mult sa o public undeva. Am aflat ulterior ca Editura Prologos s-a desfiintat din nou si ca exista sanse sa se reinfiinteze pentru urmatorul Tirg de carte. Imi doresc in continuare sa public aceasta carte.

Crezi ca e nevoie ca scriitorii, artistii in general, din Romania sa se ocupe ei insisi de promovarea „produselor“ lor?

Evident ca ar fi mai bine sa se ocupe altcineva de asta, cineva care chiar sa
fi invatat o asemenea meserie. Din nenorocire, neexistind nimeni care sa faca lucrul asta in locul tau, trebuie, la un moment dat, sa-ti asumi tot tu si partea asta a povestii. Ceea ce se poate dovedi a fi dificil. M-am lovit de aceste lucruri acum, cu ocazia filmului Marfa si banii. Ideea e ca daca vrei sa iasa ceva bine, nu ai de ce sa delegi pe altcineva. Trebuie sa te ocupi tu insuti. Ca scriitor, ideal e sa-ti faci o editura si sa-ti vinzi cartile in vederea unui profit. Dar la noi nici editorii nu-si fac bine meseria. Si nici scriitorii, de fapt. Eu cred ca un editor este in drept sa-i spuna unui scriitor care vine cu o carte la el: „Uite, cartea asta ar trebui sa aiba aceste pasaje in plus si acest titlu ca sa fie mai atractioasa“, ori, dimpotriva, „aceste pasaje sint extrem de plicticoase si nu vor vinde cartea“. Iar scriitorul ar trebui sa faca asa cum doreste editorul, contra unui pret substantial, evident.

Tu ai accepta un asemenea tirg?

Da, insa numai pentru un anumit pret. In nici un caz gratis. Trebuie sa inteleg si eu ceva din faptul ca vii si imi ciuntesti munca. Daca nu, atunci scriitorul trebuie sa-si conduca propria editura si sa fie si corector, si tipograf, si designer, sa si centreze si sa dea si cu capul.


Familia si tara sint niste lucruri pe care le duci de git

Cum te-ai simtit in postura de baiat rau de la Dilema?

Sint si acum foarte mindru de compania pe care am avut-o acolo. Orice ochi atent poate observa ca toti oamenii aceia se aflau strinsi acolo absolut intimplator – trebuie sa fii cu totul rauvoitor sau sucit la cap ca sa crezi in existenta vreunui complot. M-am intristat cind am vazut cum sint rastalmacit – a fost prima data cind mi s-a intimplat asa ceva. Cind esti colportat, mai poti intelege de ce cuvintele nu-ti sint citate exact, dar, cita vreme se vorbeste despre un lucru pe care l-ai scris, citarea eronata, aproximativa, sau atribuirea unei afirmatii facute de altul mi se par inadmisibile si, dincolo de neprofesionalism, sint semnele unui anumit tip foarte special de manipulare care se practica in Romania de multa vreme. Am avut, apoi, si o mica experienta ca fiu. Ai mei, cind au citit articolul, au fost destul de speriati, apoi cind au vazut si reactiile, s-au suparat foarte tare. Imi aduc aminte ca m-au sunat chiar in timpul unei emisiuni cu Paunescu si mama mea, dupa o lunga pauza, m-a intrebat: „Te uiti?“. I-am confirmat ca ma uit si m-a intrebat daca imi place. „Normal ca nu-mi place“, i-am spus. Iar ea mi-a zis: „Nici mie nu-mi place si sa stii ca nu mai am acum obraz sa ies din casa si sa ma intrebe vecinii pe hol de ce ai scris despre Eminescu in felul in care ai scris“. M-am enervat pentru ca, la stirile de seara, cu o jumatate de ora inainte, fusese un reportaj despre un tip care intrase in puscarie si maica-sa se dusese la judecator si plinsese in sala de sedinte. Iar el intrase in puscarie pentru omor. Mama lui s-a trintit pe jos numai ca sa obtina o reducere a pedepsei. Delictul meu era mult mai putin grav decit al omului astuia, sau asa mi se pare, iar maica-mea nu a facut pentru mine ceea ce facuse mama lui pentru el.

Articolul tau despre Eminescu si tot ceea ce a urmat te-au determinat sa-ti reevaluezi, pe de o parte, relatia cu parintii si, pe de alta, raportul cu mediul cultural in care traiesti?

Cu parintii e o alta poveste. Sigurul lucru pe care l-am reevaluat e mediul cultural. Familia si tara sint niste lucruri pe care le duci de git. Ma imaginez foarte greu plecind de aici, desi m-am gindit ca poate n-ar fi rau sa incerc sa ma duc in Canada, unde sa-mi profesez nu neaparat meseria de scriitor, ci pe cea de designer de reviste, de exemplu. Dar nu prea imi vine.

Ai scrie la fel articolul respectiv, daca ti s-ar cere sa-ti mai spui o data parerea?

Atitudinea mea ar fi cu siguranta aceeasi. Si cred ca, dupa tot scandalul respectiv, as fi chiar mult mai ciinos. In articolul acela am spus ce am crezut. Cred intr-adevar ca Eminescu este un prozator mediocru, chiar din perspectiva secolului XIX. Nu am avut loc sa dau in acel articol argumentele care sa sustina aceasta afirmatie. Daca ar fi sa mai scriu o data despre asta, as face-o si cu demonstratie pe text. De fapt, Eminescu, in ipostaza lui de prozator, este un autor mult mai slab decit Ponson du Terrail si, in esenta, practica acelasi tip de proza, cu un suflu mult mai scurt.


Intotdeauna mi-am dorit ca ceea ce fac sa fie bine primit, in primul rind aici, in tara mea

Faptul ca te-ai apucat sa scrii scenarii are vreo semnificatie?

Am invatat mult scriind scenarii. Cel la care lucram acum, eu si Cristi Puiu, este al patrulea. Am invatat mult si din colaborare. Am exersat o multime de trucuri de dramaturgie la care nu-mi statea capul inainte si care sint extrem de utile, inclusiv pentru scrierea unui roman.

Scenaristica e un refugiu, e o haina de vreme rea, in cazul tau?

Nu, imi face placere. Am scris si scriu de fiecare data cu multa pasiune. Numai scriind scenarii am putut sa vad cum se pot construi personajele fara nici un fel de artficii literare. Aceste personaje trebuie sa se tina din miscarile pe care le fac si din vorbele pe care le spun. Nu exista nici un fel de voce auctoriala sau, daca da, atunci cu siguranta aceasta e una care nu apare pe pelicula si poate servi cel mult drept sugestie regizorului. Trebuie sa ai o grija speciala pentru firescul spunerii si pentru felul in care se inlantuie miscarile, pentru felul in care circula personajele in decor. Pentru mine, care imi doresc sa scriu romane in care sa las frazele sa curga, scrisul scenariilor reprezinta o mica perioada de asceza.

Din punctul tau de vedere, cum a decurs povestea filmului Marfa si banii?

Pentru mine, nu a fost o poveste atit de dura. Cel putin nu la inceput si nici in desfasurarea ei. Pentru Cristi, in schimb, a fost intr-adevar dura. Asta in parte pentru ca exista niste oameni, plasati in anumite locuri si in anumite pozitii, care nu se pricep deloc la munca pe care sint platiti sa o faca. Iar la asta se adauga o mare doza de orgoliu si, in ultima instanta, de reavointa. Cei mai multi dintre cei cu care am avut contact, Cristi si cu mine, au vinturat acelasi text obosit de genul „am douazeci de ani de cinematografie in spate“. Auzind asa ceva, iti poti da seama ca a-i infrunta pe acesti oameni e o partida pierduta de la inceput. Iar acum, dupa ce filmul a fost selectat la Quinzaine, la Cannes, am avut prilejul sa vad cum o gramada de oameni, care nu dadeau doi bani pe el, vin si ii spun lui Cristi: „Te felicit, stiam de la inceput ca asa se va intimpla, intotdeauna am mizat pe filmul tau“.

Crezi ca la noi exista o anumita atitudine generala fata de debutanti?
In Romania, debutantii au parte de un tratament obligatoriu mai greu decit cei consacrati. Un debutant este busit din toate partile. Selectionarea la Cannes a fost o recompensa onorabila, dupa tot ce se intimplase in tara. Asta nu inseamna ca acolo ni s-au cintat osanale, dar oamenii s-au comportat normal si civilizat. Aici, orice ai face, esti tratat in continuare ca o umbra. Asta ma face sa fiu trist. Intotdeauna mi-am dorit, atunci cind am facut ceva, ca acel lucru sa fie bine primit in primul rind aici, in Romania.

Vorbeai mai devreme despre Eugen Simion care se intreba „Cine e asta, Razvan Radulescu?“. Ce i-ai raspunde daca te-ar intreba acum asa ceva?

Ti-as raspunde tie, daca m-ai intreba tu cine sint, pentru ca stiu ca ai intelege. Cred ca sint un adult provenit dintr-un copil de la care, la un moment dat, parintii au vrut prea mult si i-au inculcat un simt absurd al competitiei cu el insusi. Simt cu care ma lupt si azi ca sa nu mai scoata capul. Si ma feresc din toate puterile sa nu i-l transmit mai departe Elizei.