OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dupa decembrie 1989, cind mai toate revistele de cultura s-au innoit (unele chiar s-au nascut, precum Apostrof), Steaua din Cluj nu a prea dat semne de schimbare: cu acelasi redactor-sef, Aurel Rau (desi acesta fusese contestat de redactie), conceptia revistei a ramas, si ea, aceeasi. Chiar daca in redactie au mai aparut trei scriitori optzecisti (Marta Petreu, Alexandru Vlad si Virgil Mihaiu), ei nu au reusit sa produca vreun cutremur, drept care cei doi s-au si indreptat spre locuri mai promitatoare: Marta Petreu a infiintat, cu girul Uniunii Scriitorilor, revista Apostrof, iar Alexandru Vlad s-a orientat spre Vatra, alaturi de congenerii sai tirgumureseni. Doar Virgil Mihaiu a ramas stelist pina prin 1995.

In 1991, cind am ajuns si eu in redactia Stelei, aveam indeajuns de multa energie incit sa nadajduiesc intr-o radicalizare a revistei. Am reusit ca, in timp, sa-mi impun propria rubrica (Gulag), sa semnez cronica literara si sa lansez citiva tineri critici care aveau sa-mi justifice intuitia (Mihaela Ursa, Doru Pop, Horea Poenar, Victor Cublesan si altii). Incercasem sa aduc nume proaspete, texte nonconformiste, o scriitura fara pomada cliseelor si a oportunismului literar. Toate aceste texte, insa, aveau sa fie ingropate in mediocritatea generala a revistei. Scriitori de marca apoi au refuzat sa colaboreze la Steaua postcomunista tocmai din pricina anacronismului pastos al revistei. Steaua era iremediabil prafuita.

Apoi, prin 1995, cind revista fusese amenintata cu reduceri de personal, redactorul-sef a propus, la un moment dat, „varsarea“ mea in redactia Apostrofului. Daca angajarea mea fusese perceputa ca invioratoare la Steaua, in timp innoirile radicale pe care le sustineam devenisera indezirabile. Prin 1998, cind anacronismul revistei devenise strident si jenant, iar polemicile cu redactorul-sef, aprinse, acesta imi spusese ca nu este necesar sa ramin angajata revistei. Ma intrebasem, atunci, cu amaraciune, carui scop servea, oare, „pensionarea“ tinerilor si tolerarea sefiei pe viata a unor scriitori ajunsi la senectute, depasiti de vremuri, care nu mai stiau sa se adapteze competitiv la noile cerinte estetice pentru a face viabila o revista!
Aurel Rau era redactor-sef din 1959, de cind avea 29 de ani. Pensionarea sa in anul 2000, dupa 41 de ani la cirma revistei, la venerabila virsta de 70 de ani, era mai mult decit logica, era stringenta. Numirea lui Adrian Popescu (redactor la Steaua din 1972) in functia de redactor-sef, de la 1 noiembrie 2000, a fost, de aceea, normala si benefica. Un nou redactor-sef, prin urmare o noua conceptie. La fel de necesara era, apoi, angajarea unor tineri, a unei echipe de soc, asa cum cerea noua Stea. Un prim pas a fost acela de a-l angaja in corpul revistei pe Victor Cublesan. Iata insa ca unul din patronii Stelei (Redactia Publicatiilor pentru Strainatate) anunta iar reduceri de personal, iar paradoxul este urmatorul: cel vizat ar fi tocmai proaspatul angajat, iar nu pensionarii reactivati in cadrul redactiei.

Innoirea unei reviste tine, evident, de generatiile care vin si care au rolul clar de a inlocui generatiile care pleaca. Iar acestea din urma trebuie sa stie sa lase locul celor care vin. Numirea lui Adrian Popescu la cirma revistei se cuvine, de aceea, insotita de o echipa apta a produce innoirea radicala si decisiva. Nu pensionarii trebuie reactivati si nu tinerii trebuie „pensionati“! Atit Uniunea Scriitorilor, cit si Redactia Publicatiilor pentru Strainatate trebuie sa aiba in vedere acest fapt si sa tina cont de el.