OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Urs ALTERMATT
Katholizismus und Antisemitismus. Mentalitäten, Kontinuitäten, Ambivalenzen
Verlag Huber, Frauenfeld/Stuttgart/Wien 1999, 414 p.


Urs Altermatt, profesor de istorie contemporana la Universitatea din Fribourg si unul dintre cei mai reputati istorici elvetieni de astazi, este deja cunoscut publicului nostru prin versiunea romaneasca a cartii sale din 1996, Das Fanal von Sarajevo. Ethnonationalismus in Europa, publicata de Editura Polirom in 1999 sub titlul (din pacate nefericit tradus) Previziunile de la Sarajevo. Dincolo de cercetarea propriu-zisa a materiei luate in considerare, autorul a dat acolo si o foarte convingatoare proba despre modul si masura in care stiinta istorica poate sa se investeasca si sa participe la interpretarea si chiar remodelarea prezentului. Competenta interdisciplinara, in care reconstructia „faptelor“, exploatind si filtrind informatia inmagazinata de izvoare diverse, s-a servit concomitent de utilajul conceptual oferit de politologie si de psihologie sociala, ar fi fost insa fara obiect in absenta unui anume „curaj“ al istoricului de a aborda, cu riscuri banuite si nebanuite, chestiuni „dificile“ pentru o actualitate in care realitatea se transforma de cele mai multe ori in „imagine“ mediatica, fara consistenta si relief, si unde interese obscure de putere isi revendica legitimitatea publica in numele unei „corectitudini politice“ nu intotdeauna (cel putin ca fundamentare istorica) legitime si corecte, daca nu chiar, subtil ori flagrant, manipulate.

In acelasi spirit temerar a purces Urs Altermatt la defrisarea unui complex tematic care, nu doar din perspectiva dezbaterilor din ultimii ani, se vadeste nu mai putin delicat. Cartea care a rezultat de aici se numeste Katholizismus und Antisemitismus. Mentalitäten, Kontinuitäten, Ambivalenzen si, desi se doreste a constitui, conform subtitlului Zur Kulturgeschichte der Schweiz 1918-1945, un „studiu de caz“, ea atinge, prin forta lucrurilor, aspecte de o relevanta care depaseste asemenea autoimpuse limite. Insusi capitolul introductiv, in care istoricul de astazi rememoreaza clipele cind, ca fiu al unei familii catolice practicante din cantonul Solothurn, a inregistrat primele semnale ale unei confruntari cu acea alteritate difuza la care trimitea momentul Oremus et pro perfidis Judaeis din rugaciunea rostita in biserica impreuna cu ceilalti copii in Saptamina Patimilor, marcheaza implicarea aproape „sentimentala“ a autorului intr-o problematica pe care, ca pe un legat al propriei memorii, tine, in fine, s-o epuizeze. Constatarea sa dintii este consemnata deja in titlul ales pentru respectiva introducere: Vom schwierigen Umgang mit der Shoah sDespre dificila abordare a Shoaht; faptul ca recapituleaza aici „capcanele“ hermeneutice ale oricarei incercari de a sintetiza perspectivele diferite ale victimelor si „faptasilor“ asupra teribilei crime instrumentate de Hitler si acolitii sai impotriva evreimii europene, altfel spus efortul de a-si trasa drumul propriu prin hatisul unui veritabil „razboi al amintirilor“ nu intra citusi de putin in contradictie cu convingerea istoricului cum ca „obiectivitatea“ pretinsa a celui care se indeletniceste cu un asemenea subiect nu poate fi decit complementara judecatii preponderent etice, „moralei istoriei“ pe care acesta are a si-o insusi tocmai pentru a conferi examenului sau o indubitabila credibilitate. Urs Altermatt isi formuleaza astfel, direct si limpede, propria viziune asupra Holocaustului, in care recunoaste, din punctul de vedere al memoriei evreiesti, „evenimentul central“ al istoriei contemporane si pe care, la rindul sau, il defineste, la scara secolului, drept o veritabila „fractura de civilizatie“, o „pecete a infamiei“ peste constiinta colectiva a europenilor. Or, „unicitatea“ acestui genocid se afla, pentru dinsul, dincolo de vreo indoiala, caci „nicicind n-au fost trimisi la moarte din ratiuni de stat atitia oameni, intr-un timp atit de scurt si intr-o maniera atit de sistematica si birocratic-industriala“.

De aici rezulta de altfel si teza in jurul careia profesorul de la Fribourg isi construieste intregul demers al cartii: sindromul „Auschwitz“ ar fi afectat nu doar identitatea evreiasca, ci si pe cea a intregului Occident european, dat fiind ca secole de-a rindul memoria religioasa a Europei crestine i-a considerat pe evrei drept alteritatea prin excelenta, recunoscuta in ipostaza mitica atit a poporului „ales“, cit si a celui „blestemat“. Dupa Urs Altermatt, consimtamintul dat de catre bisericile crestine ale Europei, depozitare ale unei seculare traditii comune a popoarelor sale, la sacrificarea unei componente (chiar si „negative“) a identitatii culturale a continentului, cel putin prin pasivitatea cu care, pe linga guvernele europene nealiate cu Hitler – intre care s-a distins cel al Confederatiei Helvetice –, au asistat la Shoah, nu poate ramine, data fiind greutatea consecintelor sale, trecut cu vederea. Oare nu cumva chiar esenta doctrinei teologice despre asa-zisa „substituire“ a Bisericii in locul Sinagogii, doctrina dupa care, o data cu venirea lui Isus, proiectia gratiei divine asupra „fiilor lui Israel“ s-ar fi deplasat asupra crestinatatii, a opacizat relatia culturala nemijlocita dintre iudaism si crestinism si a consacrat, incepind cu Evul Mediu, excluderea sociala a evreilor? Oare nu cumva ideologiile laice propagind prigoana si exterminarea evreilor si-au emis si slefuit argumentele tocmai in prelungirea acesteia? In centrul discutiei se plaseaza, astfel, chestiunea, deloc noua, a „continuitatii“ si „discontinuitatii“ dintre antiiudaismul crestin si antisemitismul modern, pentru care segmentul catolic din societatea elvetiana, cu mentalitatile sale predominante in perioada 1918-1945, ar oferi, crede autorul, un exemplu paradigmatic.

Anul 1996 se infatiseaza, nu intimplator, ca unul de cotitura in interesul opiniei publice din Elvetia fata de istoria reala a Confederatiei – stat, industrie, banci, armata, biserici etc. – in anii celui de-al doilea razboi mondial; zguduirea produsa de acuzatiile si pretentiile financiare ale organizatiilor evreiesti internationale a insemnat, mai mult decit toate tentativele initiate inca din anii ’60, impulsul decisiv in a reconsidera cliseul oficial, cultivat din 1945 incoace, al „strictei neutralitati“, dublate de asa-zisa „aparare spirituala a patriei“, promovate fata de o Germanie nazista principial inamica, si, implicit, de a examina fara prejudecati antisemitismul latent al societatii elvetiene, fenomen cu urmari deloc inocente asupra ambiguitatii prin care aceasta, si o data cu ea clasa politica, ierarhia ecleziastica si chiar o parte a intelectualitatii au reactionat la provocarea ideologiilor rasiste. Cercetarile lui Urs Altermatt si ale Scolii din Fribourg asupra catolicismului helvet se inscriu in acest curent si, concomitent, in ansamblul marii dezbateri consacrate de istoriografia germana, americana, israeliana etc. asupra originilor si complementelor antisemitismului; in controversele dintre diferite „scoli de gindire“, ce sustin fie teza „rezistentei“ Bisericii catolice si a credinciosilor fata de antisemitismul rasial sau cel putin indiferenta lor fata de manifestarile sale, fie cea a aversiunii principiale a catolicilor fata de evrei, antisemitismul prezentindu-se astfel ca o deriva ultraradicala a acestei atitudini, autorul nostru prefera teoria „ambivalentei“, ce insista asupra pozitiei contradictorii, in virtutea careia, desi se distanteaza de doctrina raselor, mai cu seama in varianta sa nazista, catolicismul nu ezita sa cultive, sub diferite forme, ideea incompatibilitatii culturale cu iudaismul, idee care a nascut ulterior, pe fondul adversitatii cronice fata de modernitate, obsesia concurentei economice si pe sociale dintre evrei si crestini, precum si pe cea a asocierii evreimii liberale intr-o „conspiratie“ internationala, francmasona, capitalista sau socialista. Cu alte cuvinte, el considera ca „opozitia fata de national-socialism nu este totuna cu refuzul antisemitismului“.

Este si punctul de plecare al principalelor coordonate asupra carora se concentreaza Urs Altermatt in cercetarea de fata: evaluarea rolului jucat de dogmele teologice in tacerea Bisericii fata de grozaviile Holocaustului si decelarea, la nivelul structurilor mentale ale societatii elvetiene, atit a stereotipiilor ce leaga antiiudaismul crestin traditional de argumentatia biologic-rasiala a antisemitismului, cit si a formelor prin care accentele anti-moderniste din scrierile de inspiratie catolica ale perioadei date iau o turnura antisemita.
Dimensiunile investigatiei sint impresionante. Dupa ce, din scrupul superior didactic, fiecare concept si fiecare fenomen in parte sint introduse si explicate in perspectiva semantica si diacronica, uriasul material documentar colectat din domenii aparent diferite – de la elemente ale canonului religios al Pastilor pina la publicistica clericala, inclusiv cea de „consum“, in limbile germana, franceza, italiana si chiar retoromana din Elvetia interbelica, de la traditii folclorice si pina la corespondenta privata a unor personalitati proeminente din cercurile catolice – este valorificat in cheie unitara, intr-un discurs moderat, fara excese retorice, imbinind fericit naratiunea cu analiza lucida, cumpanita, a intregii factologii „expresive“ pentru istoric. Deosebit de versat, inclusiv in subtilitati teologice, profesorul Altermatt alcatuieste, din aproape in aproape, un inventar aproape exhaustiv al instrumentarului antisemit de sorginte catolica in circulatie in spatiul public helvet, ecleziastic sau laic, pina in 1945, cu momentele sale de virf pe care le-au suscitat evenimentele politice, mai cu seama cele din Germania vecina, cu consecintele stiute pentru masurile extrem de restrictive ale autoritatilor federale de la Berna fata de imigratia evreiasca.

Diagnosticul nu poate fi, pe de alta parte, decit unul diferentiat, caci in aceeasi lume catolica se inregistreaza si voci distonante fata de curentul dominant, precum cea a colaboratorilor revistei catolice de stinga Entscheidung din Lucerna, sau a teologului Charles Journet din Fribourg, extrem de critic inca in anii ’30 cu reminiscentele antiiudaice dintr-o serie de rugaciuni catolice, si apoi, dupa 1940, adversar declarat al represiunii antisemite din Franta regimului de la Vichy. Din pacate, constata autorul, lumea catolica a inceput sa constientizeze realmente articulatiile fatale dintre antiiudaismul crestin, „permis“ de doctrina, si antisemitismul antimodernist ca predecesor al rasismului pur si simplu abia dupa al doilea razboi mondial si experienta Holocaustului; afirmatia din documentul We Remember. A Reflection on the Shoah din 16 martie 1998 – punct culminant al unei profunde reforme a Bisericii Romano-Catolice, initiata de papa Ioan al XXIII-lea si de Conciliul Vatican II –, cum ca antisemitismul „regimului neopagin“ care a planuit si faptuit masacrarea evreimii europene si-ar avea „radacinile in afara crestinismului“ i se pare insa, in lumina bilantului consemnat in cartea de fata, nesatisfacatoare si insuficienta.
Inclusiv din acest motiv, „cautarea si conservarea urmelor a tot ce a condus la dementa Holocaustului“, gest fundamental si simptomatic pentru cultivarea neincetata, „cu glas tare“, a memoriei, este totuna, pentru un istoric si un intelectual ca Urs Altermatt, cu a te situa in lumea de astazi la polul „opus indiferentei“.