OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Wuthering Heights. Case Studies in Contemporary Criticism
Ed. by Linda H. Peterson, Boston, Bedford Bookds of St. Martin’s Press, 2000, 467 p., 21.99 $.


In 1992, Linda H. Peterson, profesoara de teorie critica moderna si postmoderna la Universitatea Yale, a publicat o editie neobisnuita a celebrului roman victorian Wuthering Heights, cunoscut la noi in varianta La rascruce de vinturi. Pe linga textul clasic propriu-zis, editoarea introducea citeva sute de pagini de analiza asupra operei enigmaticei Emily Brontë (desi unii istorici literari cred ca adevarata autoare ar fi mai prolifica Charlotte Brontë), apartinind unor critici si teoreticieni de prima mina, din spatiul anglofon. Interpretarile in cauza nu aveau un caracter intimplator. Fiecare se revendica riguros dintr-o anumita metodologie exegetica actuala, verificind nu atit flexibilitatea estetica a romanului, cit acuitatea si precizia formulelor critice noi, in raport cu literatura traditionala. Mai mult, fragmentele analitice mentionate veneau cu un aparat explicativ bine articulat (veritabile prezentari istorice si ideologice ale diverselor tipare teoretice), conceput de catre dna Peterson insasi. Astfel, la scurt timp, volumul a ajuns sa fie considerat de referinta in majoritatea universitatilor mari din America, recomandindu-se cu precadere in cadrul programelor de master si doctorat, concentrate pe noua poetica a culturilor postindustriale. Cartea se afla acum la a treia editie (revizuita si adaugita), dar cota sa – academica si financiara – creste continuu.

Alegerea romanului Wuthering Heights pentru expunerea implicita si explicita a ipostazelor teoriei critice contemporane reprezinta, in sine, o initiativa curajoasa. Lunga traditie a receptarilor trivializatoare – mai ales cinematografice – risca sa impuna din start obstacolul unui stereotip minimalizator. Arhicunoscuta poveste victoriana ramine pentru multi doar un experiment melodramatic caduc, irelevant in interiorul sofisticatelor grile hermeneutice ale postmodernitatii. Daca din unghiul psihanalizei si chiar al studiilor culturale opera ar putea pune – la limita – citeva probleme generice, care ar fi fost, totusi, rezistenta ei fenomenala si conceptuala la presiunile metodologice ale structuralismului, deconstructivismului sau fenomenologiei, de exemplu? Raspunsul indirect al editoarei (prin selectia facuta la nivelul intregului volum) pare foarte convingator.

Nu numai ca Wuthering Heights intra perfect in „mulajele“ teoretice ale metodologiilor critice din ultimii cincizeci de ani, insa, in unele privinte, chiar prefigureaza anumite structuri de constructie artistica, specifice mai curind secolului al XX-lea decit epocii victoriene. Una dintre ele ar fi chiar schema narativa adoptata de Emily Brontë, fara indoiala, deosebit de avansata pentru momentul istoric in care textul a fost scris. Este vorba despre asa-zisa „perspectiva multipla“, impusa ulterior (spre sfirsitul veacului al XIX-lea) de americanul europenizat Henry James. Strategia in discutie angajeaza prezenta unui numar mare de naratori care se completeaza reciproc in articularea povestii de ansamblu. La rascruce de vinturi se vrea de-a dreptul o carte revolutionara in aceasta privinta. Naratiunile complementare sint intercalate si fragmentare – exceptind-o, desigur, pe cea principala, a „inteligentei centrale“, cum ar numi-o James, oferite de Nelly Dean – si, in plus, prin continutul lor informational fragil, relativizeaza adevarul, exact ca in scriitura moderna. Interesant, de asemenea, devine faptul ca imanenta auctoriala (omniscienta si demiurgica) din romanul european traditional se dizolva complet in atmosfera generala de nesiguranta factuala. In opozitie cu cele mai multe dintre operele epice semnate de victorieni, Wuthering Heights arata ca un text autonom (de factura moderna), fara „autor“ (dupa formula lui Barthes), care se scrie singur, prin intermediul naratorilor. Nu cred ca – pentru un „studiu de caz“, metodologic si critic, asa cum isi defineste editoarea demersul – Linda H. Peterson putea gasi un exemplu mai bun.

Analizele critice si teoretice incluse in volum sint urmatoarele: Philip K. Wion – The Absent Mother in „Wuthering Heights“ (psihanaliza), Margaret Homans – The Name of the Mother in „Wuthering Heitghts“ (feminism), J. Hillis Miller – „Wuthering Heights“: Repetition and the „Uncanmy“ (deconstructivism), Terry Eagleton – Myths of Power: A Marxist Study on „Wuthering Heights“ (marxism) si Nancy Armstrong – Imperialist Nostalgia and „Wuthering Heights“ (studii culturale). Asa cum spuneam, fiecare studiu este insotit de o prezentare amanuntita (istorica si teoretica) a zonei disciplinare si metodologice din care provine, iar volumul propriu-zis se deschide cu o prefata ampla asupra evolutiei ideilor critice si a interpretarilor romanului in cauza.

Aici remarcam transferul hermeneutic dinspre stereotipul textului ca produs al unei epoci spre notiunea (ceva mai subtila) a textului ca imagine/cod/reprezentare a unei culturi. Schimbarea deriva – cum observa Linda H. Peterson – din mutatiile suferite de constiinta critica. De la exegeza impresionista, fundamental axata pe prioritatea biografiei si a mediului in „facerea“ literaturii, interpretarea si, in general, poetica evolueaza, in faza moderna a gindirii, spre studiul mentalitatilor si civilizatiilor ca efecte (acumulate) ale experimentului estetic de orice fel. Bunaoara, opera de fata poate fi usor considerata astazi un „cod“ al victorianismului si nu o „consecinta“ a lui (ca in trecut). Este practic unul dintre putinele instrumente cu care operam – nu neaparat estetic, ci antropologic si, implicit, cultural – pentru a intelege resorturile intime ale civilizatiei disparute. Literatura devine astfel – din acumulator de spiritualitate – un generator al ei. Frecvent, judecam istoria si universul paseist in ansamblu prin medierea artefacturilor fictionale (estetice). Reprezentarea noastra antropologica pentru lumea inchisa in misterul unui text devine adesea o experienta literara, intocmai precum Troia a fost pentru Schliemann la inceput doar un excurs parabolic.

Exegeza psihanalitica a lui Wion asupra romanului La rascruce de vinturi are un punct de plecare neasteptat. Criticul porneste de la declaratia insolita a protagonistei naratiunii – Catherine Earnshaw – facuta in fata dnei Dean: „Nelly, eu sint Heathcliff!“. Suprapunerea simbolica („faza simbiotica“ a personalitatii, in viziunea lui Wion) cu eroul romanului (Heathcliff) indica nevoia unei substitutii in subconstientul tinerei victoriene. Daca asociem curioasa afirmatie cu multitudinea de morti materne din text (dna Earnshaw, Isabella, Frances si Cathy insasi), obtinem un scenariu psihanalitic foarte interesant. Heathcliff devine, metaforic, un substitut al mamei absente (complex intretinut, de altfel, chiar de catre autoare, Emily Brontë, care, in limbajul psihanalizei, sufera de o separare incompleta de fiinta materna, prin moartea abrupta a celei din urma), functionind alegoric si mnemotehnic. El sugereaza enigme, infiorind prin extractia sa subconstienta, irationala (calitatea de id freudian si, implicit, de straniu parabolic nu poate fi contestata). Romanul devine, in consecinta, metafora unei cautari intense a identitatii pierdute prin izolarea abrupta de entitatea maternitatii.

O grila asemanatoare – desi cu nuante feministe – adopta Margaret Homans in eseul sau extrem de captivant. La rindul ei, autoarea observa o tema recurenta in roman, cu implicatii simbolice. Este vorba despre absenta naturii din descrierile imediate, intervenite in evolutia epica. O prima explicatie s-ar lega, desigur, de spatiul inchis prin excelenta, in care surorile Brontë au creat si, mai ales, s-au format intelectual. Mediul nu putea ramine in totalitate afara din text. Totusi, la o privire mai atenta, natura – aflata intr-o stare de absentia in opera – angajeaza semnificatii psihologice, culturale si, neindoios, estetice. Mediul natural patrunde in viata eroilor – care isi petrec timpul preponderent in arii limitative, inauntru, cum spune Homans – prin Heathcliff, singurul care are acces, aparent, la universul exterior. (O scena interesanta este amintita de autoare. Atunci cind Cathy se afla, bolnava, in casa lui Edgar Linton, intr-o noapte zguduita de furtuna, Heathcliff incearca sa o intoarca la viata de dinainte, furisindu-se in camera ei si tinindu-i un discurs patetic. Catherine are inima indoita.

Pe de o parte, l-ar urma pe Heathcliff, pe de alta, ar dori sa se bucure in continuare de spatiul civilizat in care locuieste, precum marea proprietate a aristocratului Linton. Drama ei se accentueaza cind Heathcliff, furios, iese din casa, pierzindu-se in violenta furtuna nocturna. Cathy alearga dupa el, dar se opreste simbolic in prag, granita dintre afara si inauntru, irational si rational, barbar si civilizat, natura si societate. Acestea sint, in fapt, dimensiunile ireconciliabile ale propriei personalitati tragice, „rupte“ psihanalitic intre id – Heathcliff si supra-ego – Linton). Pare astfel dincolo de posibilitatea vreunui dubiu ipoteza ca Heathcliff personifica irationalul (id-ul, naturalul, obscurul, „straniul“ lui Freud etc.). Nu de aici deriva insa insolitul romanului, ci mai curind din dilema pe care el (impreuna cu Linton, la polul opus) i-o induce protagonistei. Scindata intre id si supra-ego, Cathy ajunge sa vorbeasca doua limbi, dupa Margaret Homans. Primul sau discurs este literal (cultura irationalului si a impulsului de libertate – Heathcliff). Cel de-al doilea, prin legea compensatiei, devine figurativ (cultura simbolicului si a mistificarii – Linton). Limbajele in discutie sint, in realitate, ipostazele feminitatii intr-o lume patriarhala. Femeia traieste simultan in doua culturi (lucru observat si de catre Simone de Beauvoir in Al doilea sex) – una a dorintei refulate (concreta) si alta a dorintei sublimate (simbolica). Rezultatul este mereu transferul de personalitate si mutatia culturala. Universul feminin (axiologic si psihologic) ramine, prin urmare, ambiguu in mod absolut.

Celelalte studii din volum sint scrise in aceeasi nota dinamica (atractiva), fara a-si pierde insa rigoarea metodologica. Chiar eseul marxistului Eagleton se concentreaza pe o tema plina de interes – miturile (si, implicit, relatiile) de putere intr-o structura socio-culturala data (in cazul de fata lumea preindustriala din Wuthering Heights). Ideea fundamentala aici ramine aceea ca relatiile de putere se recodifica perpetuu, schimbind autoritatea in reprezentarea (imaginea mitica), iar nu in esenta (realitatea) sa. De asemenea, Nancy Armstrong face o convingatoare analiza culturala a romanului, insistind pe dimensiunea mentala a comunitatii descrise in La rascruce de vinturi. Astfel, cartea Lindei H. Peterson sugereaza un numar de modalitati prin care putem transforma literatura clasica intr-o fenomenalitate vie si, indubitabil, provocatoare.