OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vara s-a sfîrşit şi toată lumea se pregăteşte, în Franţa, de la rentrée: e momentul ca surprizele, entuziasmele şi dezamăgirile să-şi facă loc în paginile literare ale publicaţiilor. Cel puţin asta arată comentariile literare din magazinele L’Express şi Le Point primite la redacţie. În L’Express din săptămîna 21-27 august, putem afla, de pildă, numărul total al romanelor franţuzeşti „de la rentrée“: nici mai mult, nici mai puţin decît 466 (la noi cîte or fi?). Ei bine, din această sumă destul de frumuşică a noilor apariţii, Marianne Payot – autoarea cronicii – ne asigură că proaspătul roman al laureatului Goncourt din 2004, Laurent Gaudé, La Porte des Enfers (Actes Sud), are toate şansele să se distingă: „Alternînd umbrele şi luminile, disperarea şi speranţa, răzbunarea şi iertarea, el înţelege, dimpotrivă, să insufle celor mai răniţi dintre noi ceva din energia înaintaşilor lor. Mit al lui Orfeu şi Divina Comedie... Gaudé brodează în jurul temei, trăgîndu-şi materia, pentru povestea sa metafizico-fantastică, din tot ce au mai bun anticii, cînd resuscitînd morţii, cînd ajungîndu-i din urmă pe criminali, în cursa împotriva timpului“.

 

De la un roman cu ecouri livreşti-clasice trecem la un altul, semnat Catherine Cusset – recenzat cu un entuziasm la fel de mare de Delphine Peras –, un roman bazat pe trama epică şi care-mi atrage atenţia printr-un detaliu picant: eroina romanului, pe nume Elena, născută în Basarabia, la sfîrşitul anilor ’30, orfană, adoptată de mătuşa şi unchiul ei, îşi petrece copilăria în... România lui Ceauşescu, unde va obţine mai tîrziu o diplomă de inginer în fizică nucleară! Îndrăgostită nebuneşte de un evreu, se va căsători cu el şi va pleca în Israel, dar patria ei de adopţie va fi, în cele din urmă, Statele Unite. Elena va deveni Helen. Moment în care tribulaţiile sale prin lume şi identităţi iau chipul unei nelinişti mai precise: fiul ei, Alexandru, cu studii la Harvard şi promis unui „viitor strălucit“ (titlul romanului este Un brillant avenir, Gallimard), se îndrăgosteşte de o franţuzoaică, Marie, care ameninţă să-l ducă de partea cealaltă a Atlanticului... Iată deci România lui Ceauşescu devenită un picant fundal epic; tot e bine că nu mai e vorba de ţara lui Dracula. Nu ştiu dacă din acest motiv – dar e clar că intriga conduce interesul cititorului – Delphine Peras declară că apariţia de la Gallimard „este pur şi simplu una dintre cele mai plăcute surprize ale acestei toamne!“. François Dufay recenzează pe două pagini Un chasseur de lions (Seuil) de Olivier Rolin: „Împrumutînd paleta violacee şi melancolică a lui Manet, Olivier Rolin ne dă unul dintre cele mai frumoase romane ale sale“.

 

În fine, trei pagini cu şi despre Christine Angot – autoarea de bestselleruri franţuzeşti – şi al său recent roman, Le Marché des amants (Seuil). Se pare că totul a pornit de la un incident: în 2006, rapperul Doc Gynéco şi Christine Angot au dansat şi s-au sărutat pe scena unui club de noapte din Brive, sub privirile uimite ale editorilor, ataşaţilor de presă şi scriitorilor veniţi să ia parte la celebrul Tîrg de Carte ce se desfăşoară în fiecare an aici. Jérôme Dupuis comentează maliţios: „La mai puţin de zece minute după aceea, puţinii membri ai tagmei rămaşi în Saint-Germain-des-Prés erau anunţaţi prin SMS: «Doc Gynéco va fi eroul următorului roman al lui Christine Angot!». Doi ani mai tîrziu, romanul cu pricina apare, căci „cu Angot, totul sfîrşeşte în roman, cu riscul de a-şi vampiriza anturajul cel mai apropiat“. Iată trei pagini de articol defavorabil scriitoarei-vedetă, „mai celebră decît romanele sale“ (conform unuia dintre foştii săi editori): „În romanele sale anterioare, Christine Angot mai reuşea uneori să fie exasperantă. De data asta, este pur şi simplu plictisitoare“, tranşează Dupuis, neputînd să-şi reprime, în trecere, observaţia că autoarea „n-a putut, din cauza agendei de lucru, să se întîlnească cu L’Express“.

 

 

În Le Nouvel Observateur din aceeaşi săptămînă (21-27 august), Jérôme Garcin formulează cîteva dintre primele constatări de ordin mai general asupra apariţiilor editoriale ale toamnei 2008, în care scriitoarele conduc detaşat: „Aşadar, toamna literară se declină la feminin plural. În Franţa, 2008 va rămîne ca un an al scriitoarelor flamboaiante, incomode, fervente, insolente. În comparaţie cu Catherine Millet, Nina Bouraoui, Amélie Nothomb, Marie Nimier, Faïza Guène şi chiar Christine Angot, romancierii par dintr-odată stingheriţi, excesiv de pudici şi timoraţi“. Concluzia e viu susţinută de interviul exclusiv cu Catherine Millet, luat de acelaşi Jérôme Garcin. Celebra autoare a bestsellerului La Vie sexuelle de Catherine M./Viaţa sexuală a lui Catherine M., publică şi ea, în toamna aceasta, o nouă carte, Jour de souffrance, în care povesteşte cum „gelozia a pătruns în cuplul său“: „Dacă îşi considera drept anecdotice practicile sexuale, în schimb ridica la înălţimea unui absolut cuplul pe care-l forma. Indiferentă la igienă, la prejudecăţi şi mai ales la sentimente, îi lăsa pe bărbaţi să dispună de corpul său, judecînd că faptul în sine nu-i angajează propria persoană, dar rezerva soţului – din care făcuse «un mit» – corpul exclusiv al dragostei“ (sic!).