În acest context era de aşteptat ca numai cei tineri să
poată să provoace o schimbare în cadrul societăţii cehoslovace. Noi, care am
trăit perioada destinderii din anii ’60, ne simţeam prea obosiţi, prea
decepţionaţi. În schimb, generaţia cea tînără, care a intrat la universitate
spre sfîrşitul anilor ’80, dorea să pornească o mişcare studenţească, în stare
să refuze şi să desfiinţeze regimul comunist. Rămîne de studiat de ce disidenţa
de atunci nu a luat în serios această mişcare şi de ce nu a cooperat cu ea de
la bun început.
Studenţii-opozanţi au procedat în două feluri: pe de o
parte, unii dintre ei au profitat de existenţa organizaţiei SSM (adică a
Uniunii Socialiste a Tineretului), încercînd s-o transforme în spiritul „perestroikăi“
gorbacioviene; alţii au activat în afara structurilor oficiale, creînd o
platformă independentă. Mai ales aceştia din urmă au contribuit la
radicalizarea mişcării studenţeşti în ianuarie 1989, în cursul „săptămînii lui
Jan Palach“ (adică la 20 de ani de la fapta eroică a studentului la istorie al
Facultăţii de Litere). Curînd după aceasta, 800 de studenţi de la Facultatea de
Matematică şi de la Facultatea Pedagogică au trimis o petiţie la Ministerul
Învăţămîntului prin care cereau înfiinţarea unei organizaţii independente a
studenţilor, paralelă cu Uniunea Socialistă a Tineretului.
De altfel, în vara anului ’89, situaţia internaţională a
fost favorabilă pentru asemenea acţiuni, fiindcă după cele întîmplate în
Polonia şi în Ungaria s-a putut bănui că soarta regimului comunist era
pecetluită.
Se punea o singură întrebare: ce anume va declanşa prăbuşirea
acestuia? Este de netăgăduit că impulsul a venit din partea studenţilor, în
ziua de 17 noiembrie, atunci cînd ei au organizat o manifestaţie declarată legală,
cu ocazia aniversării demonstraţiei studenţeşti antinaziste din noiembrie 1939.
În acea zi rece şi mohorîtă, la manifestaţia de la Albertov (cartier
preponderent studenţesc, unde se află Facultatea de Medicină şi cea a
Ştiinţelor Naturii) au participat 25-35.000 de tineri. Scopul liderilor a fost
să pregătească condiţiile pentru a uni diferite curente din cadrul mişcării
studenţeşti, în vederea constituirii unei puternice organizaţii, independentă
de structurile oficiale.
Din motive neelucidate pînă acum (spontaneitate?
euforie? o manevră a Securităţii?), coloanele de studenţi s-au îndreptat spre
centru, în direcţia Pieţii Václavské, schimbînd, din acest moment, caracterul
manifestaţiei, devenită ilegală. Pe strada Národní a avut loc o ciocnire violentă
cu poliţişti cu bastoane de cauciuc şi cu cîini, iar studenţii care strigau
„Avem mîini goale!“ au fost bătuţi la sînge. A doua zi, cînd s-a răspîndit
ştirea (falsă de altfel, pusă în circulaţie de către Securitate) cu privire la
moartea unui student, evenimentele s-au precipitat. Studenţii de la Facultatea
de Teatru, apoi cei de la Litere şi de la alte facultăţi din Praga au declarat
grevă, ocupînd clădirile facultăţilor. Ziua următoare, pe 19 noiembrie, la un
mic teatru praghez, din iniţiativa lui Václav Havel a fost înfiinţat Forumul
Civic şi, din această clipă, revolta, pentru care însuşi Havel a inventat
denumirea de „revoluţie de catifea“, a fost condusă de disidenţii cehi (unii
dintre ei urmînd să fie eliberaţi din închisoare abia în zilele următoare),
împreună cu liderii mişcării studenţeşti care, în general, formulau cerinţe mai
radicale faţă de puterea comunistă. Totodată, au început, în Piaţa Václavské
(foto), manifestaţii de masă care demonstrau atitudinea populaţiei cehe, astfel
încît şi premierul comunist s-a văzut obligat să declare că guvernul nu va
recurge la folosirea forţei.
La Facultatea de Litere, majoritatea profesorilor au
solidarizat cu greva studenţească, sprijinindu-i pe studenţi în diferite
feluri: aducînd de mîncare, traducînd informaţii pentru străinătate ş.a.m.d. Am
observat atunci, întîi cu surpriză şi apoi cu mîndrie, cît de repede s-au
maturizat acei tineri de 18-23 de ani, cît de bine ştiau să organizeze greva
pînă în cele mai mici detalii şi cît de ferm îşi păstrau poziţiile negociind cu
conducerea Universităţii şi cu reprezentanţii puterii. În cursul acelor
săptămîni fierbinţi, studenţii îi invitau pe disidenţii şi opozanţii regimului
la dezbateri în marele amfiteatru al Facultăţii, iar apoi au trecut imediat la
înfiinţarea unor grupe de lucru, la care am fost invitaţi şi noi, profesorii
lor; se înţelege de la sine că unii au rămas deoparte, şi anume cei care se
compromiseseră prin anii ’70-’80 ca „normalizatori“, adică stalinişti convinşi.
În aceste grupe s-a iniţiat pregătirea unor noi programe de studii, a unui nou
statut al Facultăţii, a unei noi legi cu privire la învăţămîntul superior. Este
vorba de o preocupare care a început atunci, prin decembrie ’89 – ianuarie ’90,
dar nu s-a încheiat nici pînă astăzi, fiindcă tot aşa cum nu se mai termină
perioada transformării societăţii, nu ajungem la capăt nici cu eternele reforme
ale învăţămîntului.
*
După această scurtă comemorare a evenimentelor de la
Universitatea Carolină de acum douăzeci de ani, poate ar fi util să rezum în
cîteva puncte cele mai stringente probleme actuale ale universităţii:
1) Sărăcie enormă. Politehnicile şi Facultăţile de Medicină
o duc mult mai bine decît noi, cei de la ştiinţe umaniste. Salariile noastre
sînt, cu puţine excepţii, sub nivelul salariului mediu din Cehia (un fapt greu
de crezut şi pentru colegii noştri din România). Îmi amintesc cum dl Václav
Klaus, actualul preşedinte al Cehiei, promitea imediat după revoluţie, la
începutul carierei sale politice, că învăţămîntul, la fel ca şi sănătatea
publică, va trebui neapărat să stea în centrul atenţiei statului, obţinîndu-se
finanţarea necesară pentru modernizare, fiindcă starea învăţămîntului şi a
sănătăţii publice este de importanţă primordială pentru viitorul ţării. Cu
toate acestea, după statisticile din ultimii douăzeci de ani, aceste două
domenii, din punctul de vedere al salariilor, îşi dispută ultimul loc, primul
fiind ocupat mereu de sectorul bancar.
2) Atitudinea statului faţă de instituţii de învăţămînt
superior. (Las deoparte universităţile particulare – nu atît de numeroase ca în
România –, fiindcă problemele lor sînt de altă natură.) Principalele
universităţi din ţară au fost transformate din instituţii de stat în
stabilimente publice, ceea ce înseamnă că sîntem finanţaţi doar parţial din
bugetul Ministerului Educaţiei, iar restul trebuie să îl cîştigăm prin
granturi, colaborarea cu sectorul economic sau financiar, prin organizarea unor
cursuri plătite, închirierea spaţiilor etc. Nu mai ţin minte cîţi miniştri s-au
schimbat în ultimii douăzeci de ani în impunătoarea clădire a Ministerului
Educaţiei din cartierul Malá Strana şi cîte proiecte ingenioase au prezentat în
vederea reformei, dar am să mă limitez la un singur detaliu, destul de elocvent
după părerea mea: Legea învăţămîntului superior din 1999, pînă acum în vigoare,
care a fost elaborată de o echipă de funcţionari, fără a fi fost consultaţi cei
din domeniu, respectiv cadrele didactice şi studenţii. Începînd din primăvara
anului acesta, Ministerul Educaţiei s-a apucat să elaboreze o nouă normă
legislativă, despre care rectorul Universităţii Caroline, Václav Hampl, a
declarat că nu se bazează pe o concepţie clară şi nu prevede consecinţele
schimbărilor prevăzute. În plus, „funcţionarii Ministerului încearcă să
păstreze în secret materialele, cu scopul de a-i împiedica pe reprezentanţii
Consiliului Învăţămîntului Superior să se pregătească pentru dezbatere“.
3) Scăderea prestigiului profesiei de învăţător şi profesor.
Dat fiind că sîntem remuneraţi cam la nivelul vînzătorilor de supermarket,
tinerii nu se înghesuie să rămînă la „Alma mater“, întîi ca doctoranzi, apoi în
calitate de asistenţi şi lectori universitari. Avînd în jur de 25-30 de ani, ei
trebuie să-şi cumpere un apartament, să-şi întemeieze o familie, pur şi simplu
să aibă din ce trăi. Prin urmare, e foarte îngrijorător faptul că unele
specializări din domeniul ştiinţelor umanistice sînt ameninţate de o hemoragie
periculoasă. Acolo unde nu vor rămîne specialişti aparţinînd unor generaţii mai
tinere, nu vor fi nici condiţii pentru admiterea noilor studenţi, iar acest
cerc vicios se va închide cu destrămarea unor discipline a căror prezenţă are
la noi o tradiţie îndelungată.
Fireşte, lista cu probleme (şi nu numai cu cele din
interiorul Universităţii) ar putea continua la nesfîrşit. Cu toate acestea, aş
dori să închei într-un ton mai optimist. Deşi avem multe motive de nemulţumire,
deşi unii dintre concetăţenii noştri sînt nostalgici după vechiul regim, totuşi
îndrăznesc să afirm că majoritatea populaţiei, tinerii în primul rînd, preferă
regimul democratic care, în ciuda tuturor neajunsurilor, le permite să
trăiască, să vorbească şi să călătorească liber. Am şi o dovadă statistică în
sprijinul acestei afirmaţii: dintr-un amplu sondaj efectuat de sociologii
noştri, întîi în 1991 şi apoi în 2008, reiese că în momentul de faţă, 86 %
dintre cehi se simt fericiţi (vezi cotidianul Mladá fronta dnes din 21
noiembrie 2009). În timp ce, în 1991, în ierarhia valorilor, libertatea a fost
pentru ei pe locul întîi, acum se pare că s-au obişnuit cu ea, iar pe primele
locuri ale scării de valori apar siguranţa, şansele egale, protecţia socială.
Am să închei cu o comparaţie grăitoare: dacă în 1991, 60 % dintre oameni
urmăreau regulat (în fiecare zi) evenimentele politice din ţară, în 2008 acest
procentaj a scăzut la numai 26%. Aş zice că e foarte explicabil: după o
perioadă de răsturnări politice şi sociale, oamenii doresc să trăiască, în
sfîrşit, o viaţă cu totul normală.
Universitatea
Carolină, Praga
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters