Festivalul Internaţional de Film de la
Rotterdam, ajuns la ediţia a 38-a (21 ianuarie-1 februarie), este
unul dintre cele mai importante evenimente cinematografice anuale din
Europa, beneficiind de un program comparabil cu cel al unui festival
de clasa A, de o importantă piaţă dedicată coproducţiilor şi de
substanţiale fonduri de dezvoltare pentru proiecte noi.
Competiţia principală de la
Rotterdam, iniţiată în urmă cu 14 ani, include în
general 15 lungmetraje, fiecare dintre titluri fiind, precum în
cazul TIFF-ului clujean, primul sau al doilea film al autorului său;
ca la orice festival important, sînt preferate premierele. Trei
dintre aceste lungmetraje sînt distinse de juriul internaţional
cu Tigri (VPRO Tiger Awards), premiile tradiţionale ale competiţiei,
constînd fiecare din 15.000 de euro şi o difuzare garantată
pe canalul olandez de televiziune VPRO. Se ştie că selecţionerii
de la Rotterdam au o predilecţie pentru filmele asiatice (şase de
data asta) şi, deşi competiţia de anul acesta a inclus doar 14
lungmetraje, nu mai puţin de opt dintre ele au fost prezentate în
premieră mondială. Pentru prima dată în istoria
festivalului, printre filmele care au luptat pentru Tigri s-au
numărat producţii cinematografice din Turcia, Noua Zeelandă şi
Indonezia.
Şi Tigrul merge la...
Dintre filmele premiate cu Tigri, cel
mai mult m-a impresionat Breathless, lungmetrajul de debut al
regizorului, scenaristului şi producătorului sud-coreean Yang
Ik-June, care interpretează şi rolul principal al filmului. În
copilărie (aflăm dintr-un flashback), Sang-hoon a asistat la
moartea surorii şi a mamei sale, de ambele fiind responsabil chiar
tatăl său. Crescut în ură, el a devenit un bătăuş plătit
şi un recuperator nemilos, care, orbit de furie, nu mai face
diferenţa dintre duşmani şi aliaţi; cum tatăl, cuprins de
remuşcări, şi-a ispăşit pedeapsa, el este acum victima favorită
a lui Sang-hoon. Totuşi, relaţia sa platonică cu Yeon-hee (Kim
Kkobbi), o liceancă avînd o situaţie familiară asemănătoare,
îl îmblînzeşte pe protagonist şi îl apropie
de sora sa vitregă şi de nepoţelul său, ba chiar şi de tatăl
îndelung blestemat şi brutalizat. Însă în această
lume a violenţei orice slăbiciune poate fi fatală... Personaje
bine dezvoltate şi cu legături complexe între ele,
interpretate de actori convingători, mai toate recurgînd la un
limbaj foarte trivial (care nu exclude însă dragostea şi
tandreţea), fie înclinate către violenţă nelimitată, fie
sortite să fie veşnic victime, puse în situaţii conflictuale
credibile, ce generează momente puternice de cinema – iată cum
Yang Ik-June reuşeşte să-şi ţină spectatorii „cu sufletul la
gură“ peste două ore.
Un alt film care a primit un Tigru la
Rotterdam, producţia iraniană Be Calm and Count to Seven, marchează
debutul lui Ramtin Lavafipour, un alt cineast promiţător (la fel,
regizor, scenarist şi producător). Şi aici este analizată relaţia
fiu-tată, numai că acesta din urmă este absent tot filmul, aşa că
este substituit. Motu (Omid Abdollahi) e un adolescent sărac, trăind
într-un sătuc de pe coasta sudică a Iranului. Cum peştele e
pe sfîrşite, tradiţionalul mod de viaţă al oamenilor de
aici s-a schimbat: ei nu mai trăiesc din pescuit, ci din contrabandă
şi chiar din trafic de oameni. Motu, deşi se pricepe la scufundarea
după perle şi visează să ajungă un fotbalist celebru precum
idolul său Ronaldinho, este nevoit să participe la aceste
operaţiuni ilegale, pentru a-şi întreţine mama însărcinată
şi sora pînă la întoarcerea tatălui, dispărut recent
pe mare. Băiatul se împrieteneşte cu intermediarul
contrabandiştilor (Heydayat Hashemi), însă existenţa sa
aparent calmă e dată peste cap de vestea că unul dintre cadavrele
găsite pe celălalt mal ar putea fi cel al tatălui său. Un film cu
ritm lent, în deja bine-cunoscutul stil cvasidocumentaristic,
în care momentele lirice sînt alternate cu cîteva
secvenţe tensionate (urmăriri pe plajă), filmate cu camera
dinamică, Be Calm and Count to Seven are o atmosferă şi o emoţie
greu de uitat.
Al treilea Tigru i-a revenit tot unui
regizor debutant, turcul Mahmut Fazil Coşkun, pentru Wrong Rosary;
trebuie amintit că anul acesta „tînărul cinema turcesc“ a
beneficiat de o secţiune specială în cadrul festivalului de
la Rotterdam. Filmul premiat prezintă poveştile întretăiate
ale unor oameni singuri din metropola Istanbul: un muezin sosit de la
ţară, o jună orfană ce doreşte să devină călugăriţă
catolică şi un bătrîn anticar, cu trecutul învăluit
în mister. Să prezinţi fără să judeci diferenţele
religioase dintr-o ţară în care disputele, deseori violente,
pe asemenea teme sînt la ordinea zilei – iată un mare merit,
chiar dacă extraestetic, al debutului lui Mahmut Fazil Coşkun.
Alte filme remarcate
Mi-au mai plăcut, dintre lungmetrajele
intrate în competiţie, canadianul À l’ouest de Pluton
de Henry Bernadet şi Myriam Verreault (un film sensibil şi
inteligent despre adolescenţii din Quebec, cu personaje interpretate
de neprofesionişti, asemănător ca atmosferă, subiect şi stil cu
American Graffiti şi Paranoid Park), coproducţia franco-daneză
Sois sage de Juliette Garcias (un film senzorial avînd o
protagonistă ataşantă, dar misterioasă, care ascunde de fapt un
secret de familie teribil) şi taivanezul No puedo vivir sin ti de
Leon Dai (o dramă foarte emoţionantă, cu un aer neorealist, despre
puternica legătură dintre un tată singur şi sărac şi fetiţa
sa, care îi este luată de instituţiile statului).
Premiul juriului FIPRESCI a ajuns la
Blind Pig who Wants to Fly, debutul cineastului indonezian Edwin. Un
film caleidoscopic (dar mai degrabă haotic) despre cîţiva
reprezentanţi ai minorităţii chineze din Indonezia, dintre care se
desprinde Linda, o tînără mare amatoare de petarde. La fel
cum Wong Kar-Wai folosea odinioară California Dreamin’ (The Mamas
and the Papas), Edwin reia obsesiv hitul lui Stevie Wonder I Just
Called to Say I Love You, îngînat de personaje în
cele mai bizare situaţii.
Premiul publicului KPN şi premiul
juriului tînăr (MovieSquad) i-au revenit lui Slumdog
Millionaire de Danny Boyle, care a strîns deja patru Globuri de
Aur şi zece nominalizări la Oscar. Premiul Dioraphte, destinat
celui mai bine primit film dintre cele finanţate de festival (prin
Fondul Hubert Bals), a ajuns la cineastul etiopian Haile Gerima
pentru filmul Teza, prezentat în premieră mondială în
competiţia de la Veneţia. În fine, premiul KNF a fost
cîştigat de Tony Manero (Chile – Brazilia) de Pablo Larraín,
un film excelent cu un protagonist absolut detestabil. Festivalul de
la Rotterdam a primit în total anul acesta – la proiecţii,
expoziţii, evenimente şi spectacole live – nu mai puţin de
341.000 de vizitatori.
Români la Rotterdam
Cea de-a 26-a ediţie a pieţei de
coproducţii CineMart (25-29 ianuarie), organizată anual în
cadrul festivalului de la Rotterdam, a prezentat 36 de proiecte noi,
alese de organizatori dintre cele aproape 500 de proiecte înscrise
în competiţie; la CineMart, realizatorii (regizori şi
producători) au şansa de a întîlni potenţiali
parteneri financiari pentru noile lor filme. Marţi după Crăciun,
cel mai recent proiect al lui Radu Muntean (Furia, Hîrtia va fi
albastră, Boogie), cu scenariul scris în aceeaşi formulă ca
şi ultimele sale două lungmetraje (Alexandru Baciu, Radu Muntean şi
Răzvan Rădulescu), a fost şi el prezentat la CineMart, alături de
proiectele multor cineaşti importanţi din întreaga lume
(Zhang Yuan, Erik Skjoldbjærg, Ruben Östlund, Celina Murga
etc.). De asemenea, Boogie a fost inclus într-o secţiune
necompetiţională a festivalului, la fel ca şi scurtmetrajul
Megatron al lui Marian Crişan; ambele filme au avut deja un
impresionant traseu festivalier internaţional. Tot pentru CineMart
au mai fost prezenţi la Rotterdam producătoarea Ada Solomon şi
regizorul Adrian Sitaru (Pescuit sportiv). O dovadă că, deşi
reprezentanţii Noului Cinema Românesc, graţie marilor succese
recente, se concentrează acum asupra festivalurilor de clasa A
(Cannes, Berlin, Veneţia sau Locarno), festivalul olandez, în
cadrul căruia Sinişa Dragin cîştiga un Tigru în 2002,
cu debutul său În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură,
rămîne o destinaţie importantă pentru cineaştii noştri.