OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La început a fost Festivalul Dramaturgiei Româneşti Actuale. În 1980. Din 1995, adjectivul „actuale“ a dispărut, în schimb numele bucovineanului Eminescu a fost lipit de cel al Teatrului Naţional bănăţean. Dar mai înainte, în 1966, a fost Teatrul „Matei Millo“ (este vădită nostalgia Sud-Vestului pentru Nord-Est). Iar la începuturile instituţionale, pe 18 octombrie 1945, a fost Teatrul Muncitoresc al Poporului (brrr!). Teatru în limba română se mai făcuse la Timişoara încă din prima zi a lui martie 1870, la Hotelul Tigrul din cartierul Fabric, iar în germană şi maghiară, încă din 1753 (la 487 de ani după prima atestare documentară a bătrînului Castrum Timisiensis). Clădirea actuală a fost inaugurată pe 22 septembrie 1876 (ehei, dacă nu se schimbau vremurile, ce Festival al Dramaturgiei Imperiale am fi avut noi!...), sub semnătura arhitecţilor Helmer şi Fellner (tot ale lor sînt şi planurile teatrelor din Oradea, Cluj, Cernăuţi, Odesa, ca să nu mai vorbim de Budapesta şi de Viena). În 1920, Duiliu Marcu i-a lipit actuala faţadă, al cărei balcon avea să devină şi el celebru 69 de ani mai tîrziu. Aşadar, pentru Teatrul Naţional din Timişoara, mai bine de 60 de ani de existenţă în faţa cortinei şi în labirintice culise, toate cuprinse sintetic, în aproximativ o mie de pagini, de către Mariana Voicu, critic de teatru, secretar literar al companiei din 1971, iar acum, consilier artistic al acesteia. Am început cu acest moment-cheie al celei de-a XIV-a ediţii a Festivalului Dramaturgiei Româneşti, fiindcă este vorba despre o operă evident fără termen de comparaţie în teatrul românesc, lecţie de secretariat literar, dar şi de coabitare pe viaţă cu teatrul, văzut altfel decît ca actant direct al spectacolului. Amintiri tăcute şi Istoria Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“, Timişoara, 1945-2005, apărute la Editura Brumar, dincolo de opiniile personale ale autoarei (dar cum altfel fără ele?!), devin o investiţie-pilot, temă obligatorie, în definitiv, pentru fiecare instituţie de gen care se respectă.

 

 

„Dramaturgia clasică – luată ca atare – nu mai răspunde nici artiştilor şi nici publicului“, zice directorul teatrului timişorean, regizoarea Ada Lupu (Maria-Adriana Hausvater). Încerc să pricep ceva din acest „ca atare“ şi mă întreb dacă, vreodată, cineva a putut aborda „ca atare“ vreun text, şi nu via subiectivitate-sensibilitate personală. „Lecturile infidele“ ale lui N. Manolescu pot fi citite şi drept „montări infidele“, drept „personaje infidele“, ca să nu mai vorbim, seară de seară, de mulţimea dedicată a infidelilor din sălile de spectacol. „Starea de laborator“ reclamată de Ada Lupu e obligatorie, cred, indiferent de spectacol, ba chiar, aş zice, e inevitabilă. Sigur, în funcţie de „laborant“, rezultatul poate fi „sănătos“ ori „imuno-deficient“. De aceea, focalizarea plajei de referinţă pe mişcarea DramAcum (aproape jumătate din spectacole) nu cred că e corectă. Să fie acest tip de opţiune un semn de întoarcere a festivalului la numele său iniţial? Nu ar fi nimic rău, dar normal este să se recunoască intenţia. Pe de altă parte, „starea de laborator“ are un fericit coleg iniţiator, Festivalul „Atelier“ al lui Radu Macrinici. În orice caz, pînă una-alta au rămas pe din afară spectacole precum Oo! al lui A. Dabija, realizat la Piatra Neamţ, după Creangă, (domnişoara) Nastasia după G.M. Zamfirescu, în regia lui Szabó K. István, la Reşiţa ş.a.

 

Totuşi, noţiunea de „laborator“ presupune, în mod esenţial, noutatea de limbaj specific. Pînă una-alta, maestru al domeniului rămîne tot Radu Afrim, prezent cu două spectacole superbe, Mansardă la Paris cu vedere spre moarte (după Matei Vişniec), produs de Kulturfabrik din Luxemburg şi jucat în franceză, cu un Constantin Cojocaru de zile mari în rolul bătrînului Cioran, şi Boala familei M, bonus oferit de gazde. „Pachetul“ DramAcum&Co. nu a avut decît un vîrf al demonstraţiei: Interzis sub 18 ani al Mihaelei Michailov, în regia Ioanei Păun, o mică bijuterie despre inerentul conflict dintre generaţii. Cred că problema acestui curent teatral este lipsa teoreticianului-lider, artist pregnant el însuşi. De aici şi un anume defect (ba chiar lipsă manifestă) a simţului critic şi confuzia între rolul social (de ce nu educaţional?!) al obiectului artistic şi vocaţia sa autonom-estetică. De unde şi boarea socializantă a celor mai multe texte, ca să nu zic de-a dreptul socialist-vulgară.

 

În context, spectacole precum Deformaţii, montat de Marcel Ţop la Teatrul Luni, după textele tinerilor poeţi Mitoş Micleuşeanu, Răzvan Ţupa, Claudiu Komartin şi Adina Zorzini, sau Nevasta lui Hans, în regia lui Ion Sapdaru, după Nichita Danilov, realizat la Teatrul Naţional din Iaşi, cu toate şovăirile ori lungimile lor, mi se par a anunţa o posibilă soluţie. Dacă nu pentru altceva, cel puţin pentru că există, slavă Domnului, mai multe publicuri. Poate că infuzia de limbaj poetic va mai deschide o cale. Nu din altă parte ar fi Hold-up Akbar sau toţi în America!, după Radu Pavel Gheo, montat de Ion-Ardeal Ieremia la teatrul-gazdă, un spectacol politic a cărui calitate esenţială este măsura, girată şi în acest caz de un scriitor serios, ajuns la maturitate. O funcţională curiozitate este apetenţa unor regizori pentru reluarea unor semne suprarealiste (Afrim, Sapdaru, Hausvater, Gianina Cărbunariu).

 

 

Alături de cele două spectacole Afrim, de cel al Ioanei Păun, nu mai puţin strălucite s-au dovedit Urban Kiss, spectacolul de teatru-dans de la Operetă al lui Răzvan Mazilu, ori Cîntarea Cîntărilor, operă rock a Cătălinei Buzoianu, produsă de Asociaţia Culturală „Mnémosyne“ din Marsilia. Ambele sînt poveşti de dragoste rafinate, cu o excelentă susţinere muzicală şi coregrafică.

 

Erori mai vesele ori mai triste au urmărit celelalte spectacole. Dacă aş fi înţeles altfel decît accidental ce spun actorii din piesa Blog the Theatre de la Bulandra, poate că altfel aş fi receptat spectacolul. Jocul de-a adevărul al Liei Bugnar este, pentru mine, un semn de evoluţie a autorului dramatic. Totuşi, calchierea modelelor este încă mult prea evidentă. Basorelieful dinamic al lui Hausvater (Amoc, la Arad), îşi pierde melancolia exotismului colonial în excesul maşinilor de fum. Pînă la urmă, Coca Blues al lui Ioan Peter nu e decît o glumiţă ori, cum titra TVR pe vremuri, un sketch fără memorie. Tentaţia SF a Gianinei Cărbunariu, din poimîine alaltăieri, cu micile-i revolte cam plictisitoare, durează prea mult pentru ca finalul excelent să mai poată fi gustat. Nu e rău ca Ana Maria Bamberger să înţeleagă că „Doamna T“ este proprietate privată a lui Camil Petrescu, aşa încît emoţionant-strălucitei partituri scenice a Olgăi Tudorache i se putea găsi un titlu mai abil. În fine, pentru a descreţi frunţile (sălii i s-au „descreţit“ hohotele): utilizarea copiilor şi a animalelor pe scenă e un obicei ori şantajist, ori prea riscant. Dovada a venit în spectacolul ieşenilor, cînd un cocoş cu funcţie martirică a scăpat de sub control, a bătut avanscena-n lung şi-l lat şi, privindu-se nostalgic într-o oglindă laterală, a ratat pasul, căzînd în fosa orchestrei…

 

Nu eroare, ci caz grav de înţelegere mi s-a părut însă Spovedanie la Tanacu, regia Andrei Şerban, Teatrul Odeon. Tatiana Niculescu Bran, pe cît înţeleg, e un jurnalist cu simţul subiectului, care a scris două cărţi (sic!) pînă să se răcească tema. Faţă de o asemenea eficienţă/viteză, un Sábato, de pildă, s-ar sinucide brusc şi nici Joyce nu s-ar simţi mai bine. Din păcate, nici spectacolul nu suferă de altă maladie, de unde şi patetismul împins pînă la kitsch, senzaţia de „montaj literar“ din vremuri apuse, cu strigăte şi jale ancestrală, xenofobia manifestă – străinii care angajează/violează/spoliază, episcopul cu gînduri ecumenice, o lichea afaceristă, poliţistul, un papagal fără substanţă, iar medicii, nişte farsori. În schimb, din umbră, în final, un păstrător al „ortodoxiei ne’ntinate“ duce în sfinţenie exorcistul de circumstanţă. Poate că, pur şi simplu, un anumit tip de abordare scenică şi tematică nu i se potriveşte regizorului (vezi şi Purificare de la Cluj). Sper…

 

 

 În ultima zi a Festivalului Dramaturgiei Româneşti, 50 de kilometri mai la nord, la Arad, a început Festivalul de Teatru Clasic. Polemica dintre festivaluri chiar nu şi-ar avea rostul. Atîta doar că spectacolul de început al arădenilor, Studio su Medea, în regia lui Antonio Latella, sosit din Italia, de la Teatro Stabile dell’Umbria, dă peste cap (dacă mai era nevoie) toată socoteala „dramaturgiei clasice, care nu mai răspunde nici artiştilor şi nici publicului“. Mai bine de trei ceasuri, patru actori, fără decor, fără costume, doar cu o recuzită semnificativă, au recompus multilingv şi incredibil de dinamic mitul antic. Cu vocaţia neobosită a experimentului şi cu simţul capodoperei. Q.E.D.