Autor: 
Categoria: 
N-am ţinut niciodată, cu regularitate, un jurnal. Din cînd în cînd am simţit însă nevoia să-mi consemnez în scris revolta, nedumeririle şi semnele de întrebare legate de ceea ce se întîmplă în jurul meu. Aşa am făcut şi în 1989, în preajma ultimului Congres al PCR, cînd sentimentul că nu mai pot respira în ţara condusă de Nicolae Ceauşescu devenise aproape dureros. Trăiam într-o lume în care orizonturile erau închise, în care frenezia propagandei de partid era la apogeu, în care odele închinate celui mai iubit fiu al poporului se revărsau asupra noastră în cele două ore zilnice de program TV şi în paginile ziarelor şi revistelor, trăiam de azi pe mîine, agăţaţi de Europa Liberă, singura sursă de ştiri reale. De acolo am aflat despre Căderea Zidului Berlinului şi tot de acolo despre evenimentele similare din Cehia, Polonia, Bulgaria. La noi părea că sinistrul coşmar avea să dureze la infinit.
24 noiembrie 1989. În acest regim despotic, în care ierarhiile valorice sînt inversate, libertatea de gîndire a individului este proclamată cu surle şi trîmbiţe. Dincolo de şirul de cuvinte goale nu se află decît sistemul rafinat de represiune. Ruptă de libertatea de exprimare, libertatea de gîndire este inexistentă, o fantoşă jalnică, proclamată ostentativ în discursurile interminabile ale unor specimene a căror descriere, minuţioasă şi veridică, a făcut-o Eminescu în Scrisoarea III. Constrîngerea – socială, politică, ideologică – este, de fapt, adevăratul nume al acestei libertăţi de operetă care nu mai poate amăgi astăzi pe nimeni. Sîntem condamnaţi la „libertatea“ de a ne exprima în lozinci, de a bate din palme şi de a proslăvi un ins respingător, „făcînd mare pe-un nimic, ce-o băşică e de spumă“. Pasivitatea noastră este semnul imoralităţii epocii în care trăim. Mă simt responsabilă de toată mizeria şi degradarea progresivă a condiţiei noastre umane. Un proverb românesc rezumă stadiul actual al societăţii noastre vorbitoare: „fală mare, traistă goală“. Ascultînd delirul verbal al lui Agamiţă Dandanache, secretar general şi preşedinte de republică, nu pot decît mărturisi, precum un personaj al lui Ernesto Sabato, „mi-e ruşine, deci exist“. Şi-mi vin în minte cuvintele Christei Wolf din Model de copilărie: „E mai presus de forţa unui om să trăiască azi fără să se facă vinovat cel puţin de complicitate. Oamenii secolului XX, scria un italian vestit, nu se pot suferi unul pe altul pentru că şi-au dovedit capacitatea de a trăi sub dictatori“. Oamenii secolului XX retrăind timpul Inchiziţiei...
*
Au trecut de atunci douăzeci de ani. Multe lucruri s-au schimbat, de libertate nu ne putem plînge, trăim într-o democraţie, cu toate imperfecţiunile ei, iar cei ce ne conduc pot fi – din fericire – schimbaţi în urma alegerilor libere. Ceea ce nu s-a schimbat aproape deloc este profunda criză a fibrei noastre morale, adîncită de proliferarea omului nou. După cum nici apetitul lacheilor noi pentru glorificarea conducătorului iubit – altul desigur – nu pare să se fi istovit. Încă o probă că ruşinea nu face întotdeauna casă bună cu inteligenţa.
RSS Feed
Newsletters