OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Non omnis moriar multaque pars mei

Vitabit Libitinam.

Horatius, Carmina, III, 30

„Nu voi muri cu totul: din mine-o parte, partea cea mai mare,

Va-nfrînge Moartea.“

(trad. N.I. Herescu)

Despre Eugen Cizek mi-e greu să vorbesc şi să scriu cu verbul împins spre trecut. Eugen Cizek este – pentru cei ce-l cunosc doar din cărţi, din poveşti, de departe – profesorul, filologul clasic prin excelenţă, savantul, istoricul, scriitorul. Magistrul – pentru colegi şi discipoli, generaţii întregi de absolvenţi de Filologie Clasică, Litere, Istorie, Teologie. Iar pentru aceia care l-au aşezat cu totul în lumile lor, iubindu-l curat, fără umbră – prietenul, mentorul, Părintele.

Îmi privesc cuvintele şi mi le simt străine şi ştiu că, oricît mi-aş dori, nu le pot ridica la înălţimea celui despre care vorbesc şi a prieteniei care ne-a legat. Încerc să refac dulcele timp pe care nu-l voi mai avea niciodată, dar secvenţele se aşază şi se desfac caleidoscopic. Tot ce rămîne e margine, colţ. În faţa acestui Om, doar sentimentul mi-e unul constant şi unic: de continuă admiraţie.

Laboris et eruditionis monstrum, arbiter elegantiae, princeps philologorum. Aşa sunau cuvintele lumii în poveştile despre Magistru, poveşti care au ajuns la mine în adolescenţă şi în primele luni de facultate, cînd încă nu ştiam că tocmai acest Om, atît de înalt, de neatins, avea să mă stăpînească şi să se aşeze, ca o binecuvîntare, în mine.

Drumul Magistrului începe în anii 1948-1955 (cursul superior al liceului şi facultatea). În 1955, anul absolvirii Facultăţii de Filologie din Bucureşti, Secţia de Filologie Clasică, este încadrat ca preparator la aceeaşi facultate, ajungînd asistent în 1957, lector în 1964, conferenţiar în 1969. Teza de doctorat – Controversele de idei în epoca lui Nero, din care se va naşte uriaşul succes L’Époque de Néron et ses controverses idéologiques, carte apărută la Leiden, Brill, în 1972 – o susţine în iunie 1968 la Bucureşti. În iunie 1973, la Lyon, comisia prezidată de savantul Pierre Grimal – la cursurile căruia Eugen Cizek asistase în iarna anului 1970 şi pe care acesta l-a considerat întotdeauna „un adevărat maestru spiritual“ – i-a conferit titlul de doctor în litere. În acelaşi an este ales membru al Uniunii Scriitorilor din România. Devine profesor universitar mai întîi în străinătate, ca profesor invitat, în 1990-1991, al Universităţii Lyon II Lumière şi Saint Étienne, unde ţine cursuri de limbă latină şi de istorie romană, revenind, în 1993-1994, ca profesor asociat, la Universitatea Lyon II. În România, acest titlu îi este conferit, cu întîrziere, în 1992, cînd i se acordă şi dreptul de a conduce doctorate. Din 1996 pînă în 2000, Eugen Cizek este şeful Catedrei de Filologie Clasică a Universităţii din Bucureşti, apoi profesor consultant şi unul dintre cei mai reputaţi conducători de doctorate în filologie clasică.

Încă de la constituirea ei, în 1958, Societatea de Studii Clasice din România l-a numărat printre membrii săi, iar din ianuarie 2003 pînă în decembrie 2008 Eugen Cizek a fost preşedintele acesteia. Este membru fondator al Societăţii Internaţionale de Studii Neroniene (SIEN), al cărei vicepreşedinte a fost, fără întrerupere, pînă în 2004, şi, de asemenea, membru al Societăţii Internaţionale de Studii Petroniene (Gainesville, SUA) şi al Société d’Études Latines (Paris).

Şi cît de departe sînt de a fi spus esenţialul despre savantul român (mereu mîndru că este român!) care, oprit deseori de limitele unui regim absurd, preţuit şi curtat de o întreagă Europă, de o întreagă lume culturală, a ales totuşi România. O Românie în care, fără încetare şi fără rest, s-a dedicat „salvării învăţămîntului, limbilor clasice (latină şi greacă veche), precum şi întregii pregătiri umanistice, adică istoriei, filozofiei, limbii şi istoriei literaturii române. Toate în prezent urgisite“. Aceasta este dedicaţia traducerii din Publius Cornelius Tacitus, Germania. Dialogul despre oratori (studiu introductiv, traducere şi note de Eugen Cizek, Editura Paideia, Bucureşti, 2004). Şi a unei opere întregi. A unei vieţi.

De cunoscut, ne-am cunoscut tîrziu. Aveam 15-16 ani cînd m-am întîlnit cu Secvenţa romană (trad. în lb. rom. de Sanda Chiose-Crişan şi Constantin Crişan, Editura Politică, Bucureşti, 1986), lucrare atît de bine receptată în mediile intelectuale europene. Ce aveam eu în mîini era doar traducerea cenzurată a volumului Néron, apărut pentru prima dată în 1982 la Paris, reeditat de trei ori în Franţa (1987, 1992, 1996), tradus în italiană (La Roma di Nerone, Milano, Garzanti, 1984; ed. a II-a, ibidem, 1986), volum pentru care autorul primeşte la Paris, în 1982 (chiar anul apariţiei), Premiul Literar European al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Franceză (Premiul AELF); în 1983, acelaşi volum, pe atunci încă netradus în limba română, este încununat cu Premiul „Timotei Cipariu“ al Academiei Române. Erudiţie, originalitate, inteligenţă, şarm – o carte pe care n-aş fi vrut s-o termin de citit niciodată, doar pentru a-i păstra cît mai proaspăt gustul.

Dar zilele-au ales să sape altfel şi să ne aşeze altfel în vieţile noastre… Doar cîteva luni s-au scurs de la susţinerea tezei. Ştia că sînt ultima floare de toamnă. Eu, nu.

Magistrul a trecut în veşnicie, în lumina zilei de 16 decembrie 2008.

Lumea clasiciştilor îmbracă din nou haina durerii. Nici nu mai ştim pentru a cîta oară, şi doar în cîţiva ani… Iancu Fischer, Mihai Nichita, Gheorghe Ceauşescu, Constant Georgescu, Stella Petecel, Dan Sluşanschi.

19 decembrie 2008, Bucureşti. O zi frumoasă, parcă de toamnă tîrzie şi cu parfum de primăvară. Rude, prieteni, colegi, discipoli vin spre capelă pentru un ultim sărut. Cu fiecare rămas-bun, Magistrul rupe o parte din noi, luînd-o cu sine. Şi-atunci suferinţa îşi schimbă brusc unghiurile, făcînd ca în locul rămas, fără lacrimă, să crească o lumină ce va rămîne cu noi pînă la sfîrşit.

Pentru tot ce m-a învăţat, pentru tot ce-a îndreptat în mine, pentru cît de bogată sînt, îi datorez enorm. Şi niciodată n-am să-i pot mulţumi pe deplin.