OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Amînarea a mai avut o cauză. Am fost curios să văd dacă receptarea locală a monumentalei cărţi din 1978 se va desfăşura în întregime pe linia indicată de prefaţa lui Vladimir Tismăneanu sau va devia cumva de la ea. Pînă acum, nu ştiu despre existenţa unor asemenea devieri. Găsim acolo, cu previzibile referinţe autobiografice, o înţelegere a istoriei marxismului ca produs al despărţirii critice faţă de comunism. Abordat pe firul dezvrăjirii ideologice, marxismul este tratat, în mod exclusiv, ca doctrină şi ideologie. Cam acestea au fost, cu siguranţă, şi intenţiile filozofului polonez. Ca efort de disecare integrală a crezului marxist şi de anulare a credibilităţii sale în toate întrupările pe care le-a adoptat, pledoaria lui Kolakowski este, într-un fel, definitivă. E adevărat că îi lipseşte un principiu unificator al criticii, pe care îl găsim, de exemplu, în demersul de aceeaşi natură al colegului şi discipolului său Andrzej Walicki (Marxism and the Leap to the Kingdom of Freedom, 1995). Pentru cel din urmă, nucleul totalitar al marxismului este concepţia despre eliberare ca dezalienare, asociată cu respingerea ideii liberale despre libertate. Cel mai probabil, Kolakowski nici nu a intenţionat să îşi construiască argumentele în jurul unei idei centrale, ferindu-se de riscul oricărui fel de reducţionism şi preferînd să-şi conceapă opera ca pe o enciclopedie cu multiple deschideri.

 

Cititorii epilogului de la sfîrşitul ultimului volum vor afla că „marxismul ca interpretare a istoriei trebuie deosebit de marxism ca ideologie. Nici o persoană rezonabilă nu va nega că doctrina materialismului istoric este un adaos important la echipamentul nostru intelectual şi ne-a îmbogăţit cunoaşterea trecutului“ (citez după aceeaşi ediţie din 2005 ce stă şi la baza traducerii). Cele 1200 de pagini conţin, desigur, ceva mai multe clarificări, dar nu cu mult mai multe, în legătură cu modelul istorico-sociologic marxist şi cu perplexităţile intelectuale cărora el le-a dat naştere. Remarcile reproduse mai sus sînt urmate de o foarte subtilă apreciere a rolului pe care l-a jucat mesianismul ideologic în propagarea unor idei valide şi fecunde: „S-a spus că, dacă este formulată într-o manieră strictă, doctrina este absurdă, iar dacă este expusă cu mai multă flexibilitate, ea ne transmite locuri comune. […] Dacă marxismul a permis o mai bună înţelegere a economiilor şi civilizaţiilor din trecut, aceasta s-a datorat în parte, fără îndoială, faptului că Marx şi-a enunţat teoria în forme extreme, dogmatice şi inacceptabile. Dacă vederile sale ar fi fost formulate cu obişnuitele rezerve şi limitări de care se foloseşte gîndirea raţională, ele ar fi avut mai puţină influenţă sau poate chiar ar fi trecut neobservate“. Dincolo de înţelegerea penetrantă a unei chestiuni particulare, găsim aici o cale de abordare generală a ambivalenţelor marxismului ca actor istoric. Este încă o pistă pe care cartea o indică, fără a-şi propune să o exploreze. 

Scurtele adaosuri ale lui Kolakowski la ediţia din 2005 nu certifică faptul că el ar fi resimţit prea acut fenomenul postcomunist al tentativelor de a uita, a dezrădăcina sau a respinge cu suverană superioritate acele reflexe intelectuale şi benefice locuri comune pe care, altminteri, aşa cum vedem, le evaluează atît de pozitiv, chiar dacă succint şi tangenţial. Îmi place să cred că, dacă ar fi trăit în România, el ar fi fost stimulat să pledeze pentru continua relevanţă a ideilor pe care, în anii ’70, le expedia pasager, privindu-le ca achiziţii definitive şi indiscutabile.

 

 

Prefaţa ediţiei româneşti nu tatonează nici ea o asemenea lectură a subiectului. Dimpotrivă, ea orientează lectura în sens opus. Ceea ce aduce în plus faţă de carte este o opţiune filozofică: din anatomia marxismului se degajă profesiunea de credinţă a „liberalismului anticomunist“. Este vorba, cu siguranţă, despre o redefinire terminologică a gîndirii liberale şi liberal-conservatoare de la mijlocul secolului XX, forjată la rîndul ei ca o critică a politicii radicale, utopice şi totalitare, dar deopotrivă departajată, cu mai multă stricteţe decît liberalismul primei părţi a aceluiaşi secol, faţă de promisiunile socialismului şi de ideea naţională. Înţelegem de aici două lucruri. Mai întîi, critica marxismului nu poate fi decît totală; proiectul abandonării comunismului nu este cu adevărat realizat decît după exorcizarea, fără resturi, a nucleului său marxist. În al doilea rînd, depănată pînă la capăt, eliberarea de marxism ne îndeamnă la o vigilenţă prelungită împotriva posibilelor sale recrudescenţe şi, ca atare, ne obligă să ne baricadăm în tranşeele doctrinare ale războiului rece. Semnificaţia cea mai largă a marxologiei lui Kolakowski este aceea a unei reiterări, pe calea criticii istorice, a gîndirii unor Hayek, Berlin, Oakeshott, Aron sau Furet.

 

Faptul că accentele specifice ale gîndirii liberale occidentale a anilor imediat următori celui de-Al Doilea Război Mondial s-au potrivit, în Europa de Est de după 1989, ca suport intelectual al despărţirii critice de comunism – şi de cultura naţionalistă conservată sau potenţată în structurile comunismului – este, desigur, uşor de înţeles. Această orientare intelectuală a proliferat, cu intensităţi diferite, pretutindeni în zonă, ea fiind corelată, după caz, cu diverse revirimente ale unor forme culturale autohtone precomuniste. Prin unele ţări vecine însă, clişeele culturale şi blocajele teoretice ale postcomunismului au fost supuse cîtorva valuri succesive de critică, de pe platforma comună a cîtorva idei fundamentale acceptate cvasiconsensual. La noi, criticile unilaterale s-au transformat în certitudini, iar acestea din urmă au continuat să fie clamate veşnic, asemenea unor fragile crezuri minoritare, chiar după ce au devenit supărătoare nonconformisme oficiale şi embleme de onorabilitate postcomunistă. Cu puţine excepţii, teme ca dinamica socială, ideea naţională, plurivalenţa marxismului sau ambiguitatea fenomenului revoluţionar au intrat pe spirala simplificărilor abuzive – sau, şi mai rău, au fost secătuite prin dogmatismul rutinei –, în loc să traverseze calea nuanţărilor succesive. În 1998, îl ascultam pe politologul David Miller – faimos mai ales prin încercarea sa de a recupera ideea naţională, printr-o „apologie modestă“, în cadrele liberalismului de stînga – vorbind, la colegiul Nuffield de la Oxford, despre noile forme de defazare intelectuală a ţărilor ieşite din comunism, prin raportare la orientările dominante ale momentului occidental: liberalismul de război rece, abandonat – sau profund refasonat –, după ce îşi consumase misiunea antitotalitară în ţările de origine, începuse o carieră frenetică post-totalitară în Răsărit, pe fundalul unei societăţi globale, ale cărei provocări nu mai era în măsură să le abordeze. Am înclinaţia să admir statornicia opţiunilor. Parcă încerc, totuşi, o strîngere de inimă atunci cînd văd cum ele ne sînt oferite cu un inepuizabil sentiment al urgenţei, în ciuda tuturor probelor că priorităţile s-au schimbat.   

A contribuit la această situaţie şi înrădăcinata practică locală de improvizare neconvingătoare a autodefinirilor ideologice sau doctrinare pentru identităţi de grup cu baze reale mult mai şubrede. Inevitabil, etichetarea ideologică a taberei adverse nu se poate face decît în aceeaşi manieră. Foarte volatile, asemenea departajări au, parcă, şi ele, tendinţa simplificărilor treptate. Îşi mai aduce aminte cineva de „tinerii de stînga“ şi „bătrînii de dreapta“? Sau de condamnarea exceselor stîngiste autohtone, situate în rezonanţă cu postmodernismul mondial ambiant, de pe poziţiile unei fragile culturi de dreapta, hrănite din nostalgia diverselor critici ale modernităţii din epoca interbelică? Cam greu, acum, după ce s-a cristalizat, prin acuze reciproce cu ecouri durabile, noua topografie polarizată între „fripturiştii“ preşedintelui şi cei ai mogulilor de presă. Din fericire, vom mai putea încă recurge multă vreme, în caz de necesitate, la definirea prin opoziţie cu învăluitoarele remanenţe comunisto-naţionaliste. Aşa cum ştim din chiar istoria comunismului românesc, solidarităţile sudate în baza unor legitimări ideologice conjuncturale se manifestă cu mai multă intransigenţă faţă de disidenţe decît cele cu o autentică vocaţie doctrinară. E de înţeles, astfel, tăria pe care o are la noi cutuma după care critica nu poate fi îndreptată decît asupra „celorlalţi“, indiferent unde sînt aşezaţi aceştia (cel mai adesea în alte instituţii, dar uneori şi în alte cafenele). În asemenea condiţii, pledoariile consumate au toate şansele să se consolideze prin repetare ritualică.