Născut cu buză de iepure şi, cred ceilalţi, cam încet la
mine, Michael K, fiul unei femei ce lucra în casele oamenilor bogaţi, creşte la
orfelinat, un prim lagăr al vieţii sale, pe care îl părăseşte la 15 ani, pentru
a deveni paznic de noapte la toaletele publice şi apoi grădinar pe domeniul
public, pînă la izbucnirea războiului, al cărui sens nu-l poate pricepe. Viaţa
sa searbădă se schimbă în momentul în care părăseşte oraşul Cape Town, pentru
a-i îndeplini dorinţa mamei sale bolnave de a se întoarce la ţară, la ferma
unde copilărise, fiind sătulă de violenţa, indiferenţa, sărăcia, vacarmul,
luptele de stradă şi de ploaia ce nu mai contenea. Cum permisele de călătorie
întîrzie să apară, cei doi se hotărăsc să parcurgă un drum de sute de kilometri
pe jos, tînărul ducîndu-şi mama epuizată de boală într-un cărucior improvizat,
convins fiind că rostul său pe această lume este de a avea grijă de aceasta.
La
locul visat ajunge însă doar cu cenuşa mamei moarte şi incinerate, drumul către
aşa-zisul paradis presupunînd, în fapt, o coborîre în infern. În calea sa are
de înfruntat nu numai ploaia, foamea şi frigul, ci mai ales infernul omenesc şi
instituţional, în care se amestecă tîlhari, hoţi, indiferenţa umană, violenţa,
batjocura sau umilinţa. Doarme pe pragurile caselor, pe alei, cu capul în
cutii de carton, îşi confecţionează o
praştie, cu care prinde păsări pentru a le mînca, se mulţumeşte cu resturi de
fructe uitate prin livezi, cu şopîrle, insecte, larve. Orice, în afară de a fi
prins într-un sistem, de a sluji ceva sau pe cineva. Îi plac însă lentoarea şi
somnul. Rămas fără acte şi fără un domiciliu stabil, este închis prima dată
într-o colonie de muncă, unde întîlneşte alte forme ale degradării umane şi
unde ar trebui să arate recunoştinţă pentru locul de dormit şi pentru
posibilitatea de a munci. Evadează, riscînd să fie împuşcat, aşa cum va evada
şi din lagărul de reabilitare, unde, deşi expus morţii prin subnutrire, refuză
să mănînce mîncarea dată de alţii. Fuge de lagăre, dar şi de mila oamenilor.
Îşi iubeşte mai mult decît orice dovlecii şi cei doi pepeni pe care îi creşte
sigur pe cîmp şi ale căror seminţe le va purta pretutindeni cu sine.
Prototip al antieroului, Michael K aminteşte de eroul lui
Knut Hamsun, din Foamea, sau de eroul lui Constantin Fîntîneru, din romanul
Interior. Sînt trei romane ale singurătăţii omeneşti, care surprind bizareria
unor marginali, înfometaţi şi singuri în faţa unor existenţe care nu au fost
croite pe măsura lor, viaţa lor oferind un uimitor spectacol de atrocitate şi
sensibilitate. Similitudinea pare însă a merge pînă la un punct, căci în cazul
scriitorilor interbelici citim povestea unor intelectuali, scriitori rataţi, ce
sfidează standardele moralei comune în mod premeditat, fiind nişte entuziaşti
lăuntrici, izolaţi din mîndrie, ale căror conştiinţe sînt profund
problematizante, aducînd la suprafaţă o stufoasă lume de senzaţii proliferante,
potenţate de teatralitatea gesturilor, predispoziţia către visare, vlăguirea
nevrotică, sentimentul înfrîngerii şi conştiinţa propriei valori. Cei doi sînt,
în mare măsură, victime ale bovarismului metafizic, ale creaţiei de sine în
numele ideii, ale autoficţiunii, în timp ce Coetzee ne spune povestea
tulburătoare a unei fiinţe aparent primare, care alege să tacă, să respingă
orice formă a pălăvrăgelii ipocrite ori a extensiei imaginare vizînd evadarea
într-o sub- sau suprarealitate, pentru a putea, în schimb, să trăiască fără
compromisuri şi complicităţi. Indiferent de meandrele aventurii sale
exterioare, sinele îi rămîne limpede lui Michael K. Şi el este un marginal, un flaneur, însă unul care nu îşi
cerebralizează şi nu îşi exhibă senzaţiile şi trăirile, lipsit de iluzii, dar
şi de vreun sentiment al eşecului, cu excepţia momentelor în care este ţintuit,
fără voia sa, într-un loc.
În acest sens, cea mai percutantă caracterizare i-o face
doctorul din lagărul de reabilitare (singura fiinţă care îl poate înţelege), în
care ajunsese sub acuzaţia absurdă de a fi colaborat cu insurgenţii, pe cînd el
nu făcea altceva decît să cultive nişte dovleci şi pepeni pe un teren părăsit:
„De fapt, el e ca o piatră, sau ca o pietricică. A stat cuminte la locul lui,
văzîndu-şi de treabă încă de la începutul veacurilor, şi acum este culeasă de
jos şi azvîrlită la întîmplare dintr-o mînă în alta. O pietricică dură, mai
deloc conştientă de lumea din jurul ei, închisă în sine, înfăşurată în propria
ei viaţă“. Fără acte, fără bani, fără familie, fără nici o idee despre cine
este, „cel mai necunoscut dinte toţi necunoscuţii“, un suflet hoinar, o biată
insectă ce trebuie să se apere în faţa unui „întreg univers de prădători“,
strivit de legi pe care nu le cunoaşte şi nu le poate înţelege, singura sa
dorinţă fiind aceea de a fi lăsat să tacă în singurătate, o fiinţă umană ce nu
poate fi încadrată în nici o categorie, o fiinţă dintr-o altă epocă, pe care
istoria se chinuie zadarnic s-o niveleze. Michael K fuge de război, dar fuge şi
de pace, ascunzîndu-se sub cerul liber, fără a avea pretenţia de a schimba
sensul istoriei, fără a-şi pune întrebări majore. Suferinţa sa acută se consumă
în surdină.
În cea mai mare parte a romanului, perspectiva este una
preponderent exterioară (convingătoare prin absenţa tonului excesiv, a
patetismului, a teoretizărilor, a zorzoanelor calofile sau a balastului
narativ), întretăiată doar din cînd în cînd de scurte secvenţe de monolog
interior sau de flashback-uri ale personajului principal. În schimb, în
ultimele pagini se desfăşoară un monolog interior mai amplu al lui Michael K,
confesiune ce pune într-o altă lumină straturile profunde ale fiinţei sale şi,
implicit, mobilurile acţiunilor. Departe de a fi un nătîng, acesta preferă să
trăiască aşa cum simte că i se potriveşte, spunîndu-şi povestea abia la final,
cînd, întorcîndu-se în camera unde locuise mama sa, cuprins de migrene şi de
febră, în vuietul sirenelor care anunţau stingerea, simte nevoia irepresibilă
de a spune adevărul despre el: „«Sînt grădinar», zise din nou, cu voce tare. Pe
de altă parte, nu era puţin ciudat pentru un grădinar să doarmă într-o debara,
nu departe de mare şi de vuietul valurilor?
Sînt mai degrabă un vierme de pămînt, îşi zise. Care e tot
un fel de grădinar. Sau o cîrtiţă, tot un grădinar, cineva care nu spune
poveşti, pentru că îşi duce traiul în tăcere. [...] Am decis de la început să
tac şi să fac pe nătîngul, aşa voi face pînă la sfîrşit. Nu e nici o ruşine în
a fi mai sărac cu duhul. Primii pe care i-au închis au fost nătîngii. Acum au
lagăre pentru copii ai căror părinţi au fugit, lagăre pentru oameni care se
agită şi fac spume la gură, lagăre pentru oameni cu capul mare şi altele pentru
oameni cu capul mic, lagăre pentru oameni care, după toate aparenţele, nu au
nici un mijloc de supravieţuire, lagăre pentru oamenii goniţi de pe pămînturile
pe care le munceau, pentru oameni găsiţi prin canalele de scurgere, pentru fete
fără adăpost şi care trăiesc pe străzi, pentru oameni care nu pricep nimic şi
nu ştiu cît face doi plus doi, pentru oameni care îşi uită actele acasă, pentru
oameni care locuiesc în munţi şi bombardează poduri noaptea. Poate că,
într-adevăr, este suficient să nu fii în nici un lagăr, să te ţii departe de
toate aceste lagăre. Poate că asta este chiar o realizare pentru moment. La
urma urmei, cîţi oameni au rămas care să nu fie închişi în vreun lagăr, sau
paznici la poarta vreunuia?“.
Aceasta este întrebarea, iar răspunsul lui Coetzee este o
admirabilă poveste!
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters