François Vallejo
Valetul Lambert şi stăpînii
săi. Călătorie cu Rousseau, Diderot şi Grimm
Traducere de Elena Dan
Editura Historia, Colecţia „Meridiane
literare“, Bucureşti, 2007, 316 p.
„Cei ca mine nu vorbesc despre ei. Ar
însemna să facă pe interesanţii“, declară modest valetul
Lambert, chiar înainte de a scrie memoriile unei călătorii pe
care a întreprins-o cîndva în Italia, ca însoţitor
de ocazie a trei dintre cele mai strălucite minţi ale Secolului
Luminilor: filozofii Rousseau, Diderot şi Grimm. Sau poate că
declaraţia a fost plantată acolo de al şaptelea Lambert,
adevăratul autor al romanului Valetul Lambert şi stăpînii
săi. Călătorie cu Rousseau, Diderot şi Grimm, o copie
„îmbunătăţită“ a memoriilor, după cum ne avertizează
de la început vocea naratorială: „Prefer să anunţ un
document nu atît brut, cît rectificat, amplificat,
manipulat, demolat, reconstruit, deturnat, ceea ce se numeşte, pe
scurt, un roman“.
Ficţiunea vorace
Sau poate că unul dintre ceilalţi
Lambert, din generaţiile intermediare, care a avut, la rîndul
său, textul în mînă şi putere asupra lui, a
intervenit. Schema este tipică pentru ceea ce Linda Hutcheon numea
metaficţiune istoriografică, acel roman postmodern în care
edificiul istoriei se vede ca un peripter, evenimentele fiind
înconjurate din toate părţile de autori, cînd singura
modalitate de acces la „adevărul istoric“ este să te strecori
printre aceştia. Mai concret, textul istoriei este construit fie
cvasipiramidal (document ce se trage din alte documente – fiecare,
producţie a unui autor), fie ca un palimpsest (cazul memoriilor lui
Lambert, un document asupra căruia intervin mai multe generaţii de
autori), fie ca un mixaj între cele două modalităţi. Astfel,
autorul romanului Valetul Lambert şi stăpînii săi. Călătorie
cu Rousseau, Diderot şi Grimm nu face decît să caşte
prăpastia istoriei în minţile unui număr necunoscut de
creatori. La urma urmei, simpla selecţie a faptelor implică un grad
nedeterminat de mistificare.
François Vallejo, autorul de pe
copertă, un scriitor francez de succes, cu două romane selecţionate
pe lista scurtă a Premiilor „Goncourt“ – dintre care Vest (din
2006), apărut în 2008 în România tot la Editura
Historia, îl are ca protagonist pe acelaşi Lambert –, pare a
fi el însuşi conştient de structura pînă aici destul
de clişeizată a operei sale. Aşadar, îi va aplica aici încă
un artificiu, care să fractureze în sfîrşit schema, şi
prin aceasta să o şi justifice, punîndu-l pe Numărul 7
(Lambert din a şaptea generaţie) să declare: „Tocmai pentru că
aş putea dezvălui fără greutate paginile lui Lambert, mă pot
lipsi de ele. Prefer să las să se creadă că, în calitate de
autor al secolului meu, îi inventez povestea. [...] În
epoca lui Rousseau, un autor cerea să fie crezut pentru că povestea
lui era falsă. Eu cer să nu fiu crezut, accept dinainte să nu fiu
crezut, revendic acest lucru, pentru că transmit adevărul“.
Convenţia narativă tradiţională, prin care cititorul se prefăcea
convins de verosimilitatea textului, este înlocuită de aceea
postmodernă, a ficţiunii vorace, care ingerează fără
discriminare toate textele, indiferent cît de obiective sau de
subiective se pretind acestea a fi. Cititorului i se cere acum,
dimpotrivă, să nu creadă nimic, istoria nefiind altceva decît
o construcţie de „mari naraţiuni“, în termenii lui
Lyotard.
Autorul nostru s-ar fi putut însă
lipsi de un asemenea artificiu. Aşa cum s-ar fi putut lipsi de
următorul avertisment, un joc gratuit, pe care îl pune cu
emfază în faţa cititorului: „Îmi dau seama însă
că şi cititorii cei mai răbdători ar obosi, că ar prefera să
audă vocea servitorului Lambert faţă în faţă cu cetăţenii
anului II sau cu Rousseau însuşi. În acelaşi timp, se
şi supără: ne-ar plăcea, zic ei, să-l credem pe autor pe cuvînt,
dar el ne cere să nu-l credem, deşi ne asigură că spune
adevărul“. Este anticipată, astfel, şi dezamorsată acea
posibilă reacţie de nemulţumire a cititorului, care va prefera un
unicat în locul unei rame, devenite deja de serie, în
jurul tabloului narativ.
Dacă însă Numărul 7 s-ar fi
putut scuti foarte frumos pe sine (şi pe noi) de tot acest preambul
anecdotico-teoretic, ascunzînd mai bine întregul eşafodaj
teoretic în carnea textului – pentru că ne-am fi prins şi
singuri că istoria se repetă „în formă metaforică“,
chiar şi numai citind memoriile lui Lambert –, pentru acesta din
urmă, textul reprezintă cu adevărat o necesitate.
Asistînd la ceremonia de
transmutare la Pantheon a rămăşiţelor pămînteşti ale
„Cetăţeanului“, a părintelui Revoluţiei Franceze,
Jean-Jacques Rousseau, Lambert cel din secolul al XVIII-lea este
umilit şi bătut doar pentru că se dă drept slujitorul de altădată
al acestuia, despre care mai şi spune că a fost prieten cu nobilii
şi preceptorii, adică tocmai cu duşmanii Republicii. „Să fiu
aruncat la gunoi fiindcă sînt singurul care i-a cunoscut pe
cei pe care toată lumea îi adoră?“, se miră pe bună
dreptate Lambert şi se hotărăşte să scrie. Memoriile lui devin
astfel un act vindicativ, deşi nu neapărat îndreptat
împotriva celor care îl umilesc, ci împotriva lui
Rousseau însuşi, capabil, se pare, să pedepsească şi de pe
lumea cealaltă, sugestiv fiind în acest sens pasajul în
care, în agitaţia mulţimii, Lambert este aproape strivit sub
roţile carului funerar. Lambert rămîne valet, sub puterea
stăpînului, fiind fără nici o importanţă dacă acesta din
urmă este viu sau mort sau dacă valetul a devenit între timp
şi el... cetăţean.
Întîlnirea cu corpul
neînsufleţit al fostului stăpîn declanşează totodată
întreaga cavalcadă a amintirilor, structura din ramă a
romanului lui Vallejo fiind o tipică structură de récit.
Iată şi protagoniştii: Madamme d’Épinay – în
realitatea istorică, o celebră salonnière a secolului al
XVIII-lea, prietenă a celor trei filozofi şi semnatară a actului
de donaţie a proprietăţii Hermitage în favoarea lui Rousseau
–, Rousseau, Diderot şi Grimm, care nu mai au nevoie de nici o
prezentare, şi Lambert însuşi, care face parte, dacă nu din
marea, atunci măcar din mica Istorie, Vallejo împrumutîndu-i
numele de fată al mamei sale, după cum o mărturiseşte într-un
interviu. Aducerea corpului neînsufleţit al lui Rousseau la
Pantheon a fost consemnată de istorici la 11 octombrie 1794.
Ce poate şti Lambert?
Călătoria în Italia este însă
pură ficţiune, deşi eventualitatea ca această călătorie să fi
avut loc nu poate fi nici ea ignorată: „Ideea mi-a venit de la o
frază a lui Rousseau, care spunea în Confesiunile sale că ar
dori să facă o călătorie cu Grimm. Totodată, cînd am făcut
cercetări, am descoperit o perioadă în viaţa acestor trei
scriitori, Rousseau, Grimm şi Diderot, care rămîne învăluită
în mister. Grimm ţinea o corespondenţă literară strictă,
dar din această perioadă nu au rămas nici un fel de consemnări“.
Vallejo face această mărturisire într-un interviu din nr.
442, mai 2008, al Observatorului cultural. Toate aceste date nu au
însă alt rol, după cum se întîmplă de obicei în
romanele istorice, decît acela de a crea o anumită atmosferă,
adevărata problematică a romanului ţinînd, în
realitate, de contemporaneitate, pentru că Vallejo ironizează, de
fapt, în acest roman, prejudecăţile contemporane,
mentalităţile învechite, pioşenia ridicolă. Revoluţia
Franceză a schimbat sistemul, mentalităţile însă au rămas
aceleaşi, şi acţiunea lor nu poate fi decît corozivă în
continuare, astfel încît nimic nu este ceea ce pare a fi.
Episodul în care Rousseau îl „eliberează“ pe valet
este ilustrativ: înverşunaţi împotriva Bisericii şi a
servitorilor ei, Diderot şi Grimm vor să pună în scenă o
comedie, în care Lambert să joace rolul Papei, însă
Rousseau îi opreşte: „Nu aşa se tratează un om, chiar dacă
e vorba de un servitor. Un valet e tot atîta om cît e şi
un papă, iar dumneavoastră nu veţi forţa un papă să vă devină
servitor, după cum nu puteţi forţa un servitor să devină papă,
chiar dacă e vorba de un papă de comedie. [...] Du-te, Lambert, nu
te lăsa călcat în picioare de oamenii liberi, care nu sînt
liberi decît pentru că le place să-i ţină pe ceilalţi în
lanţuri“. Iată cît de drept pare să vorbească autorul
Contractului social, şi iată la ce fel de libertate se gîndeşte
acesta: „A împiedica un om să-şi piardă sufletul înseamnă
a-i reda libertatea, aceasta este esenţa“. O justiţie destul de
laxă profesează cel venerat de toată lumea pentru rolul de
justiţiar al istoriei jucat prin opera sa.
Procedeul este bine-cunoscut. Marile
figuri ale istoriei sînt demitizate şi puse să se mişte în
viaţa de zi cu zi, unde dovedesc preocupări mărunte şi frivole,
vicii, capricii, cochetării, ipocrizie şi instabilitate. În
plus, ca o fină ironie la adresa Epocii Luminilor, în care s-a
pus atît de mult accentul pe disocierea minţii de corp, a
raţiunii de trup, pe lîngă esprit de finesse, Rousseau are
probleme cu vezica, Grimm are migrene, se pudrează excesiv şi
vizitează frecvent lupanarele, iar Diderot are colici şi devine
incontinent în faţa feţelor bisericeşti. Deşi suspicioşi
unul faţă de celălalt, toţi trei se lasă duşi de nas în
mod naiv de Ciceronetta, o escroacă, pretinsă baroană şi văduvă,
căreia se întrec care mai de care să-i intre în graţii.
Iar în ceea ce priveşte prietenia dintre filozofi, lui Lambert
i se pare destul de ciudată, din moment ce fiecare dintre cei trei
îl mituieşte pentru a-i spiona pe ceilalţi doi. Cei trei cînd
se laudă, cînd se jignesc, cînd plîng împreună,
ca nişte copii.
Cu alte cuvinte, prin memoriile lui
Lambert, mica istorie, bîrfa, scandalul îşi iau revanşa
asupra raţiunii şi a filozofiei, iar servitorul asupra stăpînilor.
Mucalitul Lambert, care nu poate sta deloc deoparte să vorbească
despre alţii, după cum se lăuda la început, ştie că e
isteţ, ironizează şi se autoironizează şi, mai ales, este mîndru
de statutul său, în multe privinţe semănîndu-i
domnului Skrivanek din L-am servit pe regele Angliei al lui Bohumil
Hrabal. Personajul său nu numai că pune în funcţiune
motoarele poveştii, scrise inteligent şi alert, în ciuda
rătăcirilor metatextuale uşor exagerate de la început, dar
îi şi conferă cel mai mult farmec.
Cît despre adevărul celor spuse
de Lambert, nu sîntem siguri. Grimm se îndoia că Lambert
ar putea avea vreo opinie asupra moralei, din moment ce nu i-a citit
pe clasici: „Ce ştii tu despre cinste, Lambert? I-ai citit cumva
pe marii filozofi ai Antichităţii, ca să-mi vorbeşti de cinste?“.
Prin urmare, trebuie să ne întrebăm şi noi, la rîndul
nostru, ce poate şti, de fapt Lambert, despre proporţia dintre
adevăr şi ficţiune pe care o conţin propriile sale memorii?
Pentru că probabilitatea ca valetul nostru să nu-i fi citit pe
clasici nici mai tîrziu rămîne, desigur, destul de mare…
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters