OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aş vrea să răspund observaţiilor făcute de criticul de film, deşi, în mod normal, m-aş fi abţinut. O fac, însă, atît pentru o traducătoare deosebită, cît şi pentru o întreagă echipă editorială care consideră proiectul operelor complete Vladimir Nabokov a fi cel puţin „unul de suflet“.

Răspuns: dacă tot are ambele ediţii, Alex. Leo Şerban ar putea să observe că cea românească este considerabil mai mică. Am evitat mărirea formatului acestei cărţi tocmai pentru că face parte dintr-o serie de autor, al cărei număr 11 îl poartă. De asemenea, dacă nu s-ar fi grăbit să suspecteze Editura Polirom de arghirofilie, criticul de film ar fi remarcat faptul că „versoul“ paginii din original este liber, astfel încît index cardurile nabokoviene să poată fi desprinse de un eventual „colecţionar“. Dacă am fi respectat şi acest design de carte, cred că am fi putut fi, într-adevăr, acuzaţi. Am evitat designul Penguin Classics tocmai pentru că am dorit să oferim cartea la un preţ accesibil. De altfel, domnul Alex. Leo Şerban nu a remarcat (iarăşi!) că ediţia românească are 267 de pagini, în comparaţie cu cele 304 de la Penguin.

Altă „observaţie“: în prefaţa sa, Dmitri Nabokov scrie: „Nabokov nu şi-ar fi dorit ca eu să ajung al său Person din Porlock sau să-i permit micuţei Juanita Dark – căci acela era numele unei Lolite timpurii, destinată incendierii – să ardă precum o Ioana D’Arc modernă“. Domnul Leo Şerban ne reproşează, în puţine cuvinte, ... incultura. Cu alte cuvinte, atît Veronica D. Niculescu (traducătoarea pasionată de opera lui Nabokov, cu cinci cărţi tălmăcite din opera lui), cît şi redactorul Ioana Oprica, dar şi Anca Băicoianu, redactor-şef Polirom, doctorand în teoria literaturii şi unul dintre cei mai buni redactori de carte din ţară, nu ar fi avut habar de Omul din Porlock al lui Coleridge, drept care au scris, respectiv lăsat, „Person“ din Porlock.

Să zicem că cineva poate trece cu uşurinţă peste aceste două rînduri din Lolita. Ce te faci, însă, în cazul în care un întreg roman nabokovian are în centru un personaj numit Person? Şi cînd acest Personaj incendiază un hotel, dimpreună cu memoria unei crime şi cu toate coşmarurile pe care aceasta i le aduce? O crimă înfăptuită în vis... Lucrurile sînt destul de transparente, nu-i aşa? Dar cînd Dmitri, cel mai bun cunoscător şi traducător al operei tatălui său, pune referirea la al său „Person din Porlock“ în contextul incendierii? Nu ne vine să spunem, precum naratorul nabokovian, „Dacă o iei uşor, să ştii, fiule, ai s-o scoţi la capăt“.

Domnul Leo Şerban ştie cît de greu e să traduci Nabokov, pentru că acum ceva timp a încercat să traducă o povestire (Torpid smoke), pe care a abandonat-o. Oricum, titlul ar fi fost Torpoarea fumului.  E momentul în care Alex. Leo Şerban se transformă din răuvoitor în comic... Îi recomand traducerea acestei povestiri, semnată Adriana Liciu. Titlul este Fum toropitor şi orice cititor îşi dă seama, încă de la simpla comparare a celor două versiuni de titlu, cine este mai în măsură să vorbească despre traducerea lui Nabokov.

În fine, nu pot să fiu decît de acord cu Alex. Leo Şerban că Horia Florian Popescu şi Radu Paraschivescu sînt doi traducători foarte buni.

Împotriva textelor care leagă această apariţie editorială (acest fiasco editorial, ca să ne păstrăm în cadrul polemicii de faţă), cred că cititorii lui Nabokov meritau cartea Originalul Laurei. Aşa cum e ea. Fie că o luăm ca pe un laborator de lucru expus, fie că ne imaginăm că aruncăm o privire peste umărul lui Nabokov care-şi scrie index cardurile, nu pot să fiu de acord cu varianta păstrării acestei opere în formare numai pentru publicul specializat. Şi, ca să nu rămînă cititorii cu impresia că „toată lumea bună“ s-a pronunţat împotriva publicării Originalului, aş vrea să amintesc reacţia a doi dintre cei mai mari specialişti nabokovieni: biograful său, Brian Boyd, şi Ghenadi Barabtarlo, traducătorul lui Pnin în limba rusă. Amîndoi au fost cuceriţi de ceea ce ascunde manuscrisul nabokovian. Mă întreb de ce ar trebui să-i refuz unui cititor dreptul de a avea această bucurie. În fond, şi cu asta aş termina, oferta lui Dmitri către edituri nu s-a prezentat ca o obligaţie. Decizia le-a aparţinut editorilor. Se pare, însă, că Polirom ar fi trebuit să se abţină, fiind ţara noastră nabokoviană în esenţa ei, spre deosebire de Marea Britanie et comp.

Cu speranţa că am lămurit incertitudinile unor cititori care au încredere în judecata unui intelectual de talia domnului Leo Şerban, închei spunînd că mi-aş dori anual cîte o descoperire din laboratorul lui Nabokov. Cred că asta e diferenţa dintre a iubi cu adevărat un scriitor şi a te preface, eventual, din snobism.