OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Eugen ISTODOR
Vietasii de pe Rahova. Din marturiile unor condamnati pe viata
Editura Polirom, Colectia „Ego. Publicistica“, Iasi, 2005, 406 p.


Marti 22 martie, la Penitenciarul Rahova, a avut loc lansarea neobisnuita a unei carti de convorbiri cu „vietasii“ – detinutii pe viata din Rahova. Am rasfoit cartea dinainte si am plecat la drum cu sentimente amestecate, caci nu stii ce sa crezi pina nu vezi... mai ales acum, cind am trecut de cartierul Rahova, de blocurile fistichii ale lui Vanghelie, de piata intesata de oameni, de trafic, de praf si am cotit-o undeva la dreapta, unde se arata inchisoarea si parcarea aferenta. La poarta, un grup de oameni (majoritatea femei), cuplase: o fi zi de vizita?
Noua ni se permite sa intram cu masina, pe lateral, dupa ce am prezentat buletinele; ni se lasa chiar si telefoanele mobile!

Multe nu stie omul, dar si mai multe isi inchipuie cind nu stie. De pilda, am pornit incoace imbracata sobru si destul de gros, ca pentru niste subterane reci si amenintatoare, Doamne fereste! Mai sa nu-mi reprim, pe drum, un fior de frig si de surescitare, gindindu-ma brusc la Jodie Foster pe cind strabate prima data, frisonind, culoarul intunecat, acompaniata de racnete, spre celula lui Hanibal. Ce-i drept, cind am trecut dincolo, am auzit niste strigate indistincte, in curtea pustie, cu citiva indivizi in halate si, probabil, un gardian, care ne-a aratat locul de parcare. Pareau niste voci ironice, n-am inteles ce spuneau si nu stiu daca veneau de la „locatari“ sau de la paznicii lor.

Oricum, e clar ca e vorba de o mare ironie in toata povestea asta, doar asa se spune cind lucrurile nu se lipesc deloc si nu iese potriveala, nu?
- Sala de ceremonie
Curtea e cam pustie, altfel insorita, si gardienii, nedumeriti. Si eu sint nedumerita. Unde sint subteranele sau macar gratiile? Oare detinutii se vor insira in fata noastra, zdranganind din lanturi? (Stiu din carte ca si plimbarea tot in lanturi si-o fac.) Cineva in spatele meu intreaba: „Aici este lansarea de carte?“. Ce intrebare mai e si asta? Nu primeste raspuns. Dar ne-am strins citiva si intram pe o usa din sticla. Un hol ingust, unde piciorul ti se scufunda realmente in covorul persan bine periat. Si apoi la stinga. Sala de ceremonie.

Muzica ambientala cu sonor potrivit, un fel de jazz remixat. In centru, scaune negre, ca la orice vernisaj, dar nu din cele de plastic. Pe linga perete, in dreapta, o masa lunga festiva, cu fata alba si gustari imbietoare, plus bauturi racoritoare (oare si pentru detinuti?). Pe stinga, cum intri, spatiul pe care-l vor ocupa vorbitorii. Cartea lui Eugen Istodor – la loc de cinste, in mai multe exemplare, microfonul.
Ma asez pe un scaun, mai in spate si intorc capul in toate partile. S-au adunat destui jurnalisti (le recunosc, in primul rind de scaune, pe Aurora Liiceanu si pe Iaromira Popovici) si mai ales cameramani. Nici urma de detinuti. E, cu certitudine, o bizarerie. Sau o neintelegere. Astept. Imi rotesc gitul primprejur.

Si, iata, la intrare, isi face aparitia un grup de barbati la costum (bleumarin) si cravata, citeva doamne elegante, toti inainteaza si se opresc pe culoar, linga masa festiva, la un pahar de suc. Jurnalisti, gardieni, cine mai stie. Mai sa fie! La un moment dat, urmarindu-le privirea intoarsa catre fundul incaperii, ma intorc si-mi dau seama ca am ratat intrarea lor. A puscariasilor. Flancati, la dreapta si la stinga, de doi gardieni imbracati la costum (bleumarin) si cravata!
Ei formeaza un grup maruntel, imbracati cu pulovere sau treninguri (tot din carte stiu ca in puscarie „tinuta“ e obligatorie si ca treningul e la mare cinste). Au fetele fara culoare, aproape livide, expresia aceea fixa a ochilor, cite o licarire smecheresc-complice, dar obosita. Negriciosi, cu mustata ingalbenita, cu pielea batatorita. Nu vorbesc intre ei, stau. Si nu zimbesc.

- Lansarea
Vorbeste mai intii autorul, Eugen Istodor, care declara: „Cred in viata de dupa moarte“, pe care a cunoscut-o aici, printre „vietasi“, vreme de o jumatate de an, cit „a facut si el in penitenciar“, vorba dnei Carmen Mihail, directoarea inchisorii. Printre „mesevisti“ (condamnati la „munca silnica pe viata“), oameni care nu mai au o viata, dar continua sa (o) traiasca. Eugen Istodor marturiseste ca a facut aceasta carte ca si cum si-ar fi „exorcizat fricile“. Sau, cum scrie in primele rinduri ale cartii: „N-am avut nici un fel de metoda. Iar intrebarile mele erau legate de viata mea, nu de a lor. [...] Frica de ei era metoda mea. Pardon, frica de viata mea. [...] Ei stau inchisi pe Rahova. Noi stam liberi, aiurea. Nu e test sa ne arate ca nu vom omori vreodata“. In fine, autorul spune ca nu e vorba de o „carte de moralitate“, ca noi sintem liberi sa judecam, sa condamnam etc., atita timp cit el nu absolva si nu incrimineaza, iar ei, criminalii, ramin impasibili. Cu cuvintele din carte: „Eu va sint calauza. Cit sinteti in carte, eu pun intrebarile, eu le dau puscariasilor daruri spre a povesti. Aveti dreptul sa-i cititi ca si cum i-ati impusca. Aveti dreptul sa evadati. Drepturi, iluzii. Aveti memoria scurta: criminalilor nu le pasa“.

Eugen Istodor ii da apoi cuvintul lui Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom. Frazele sale, pomenind de o donatie de carti facuta penitenciarului, de aniversarea a zece ani de la infiintarea editurii si mai ales de faptul ca se poate vorbi de cultura chiar si aici suna nefiresc. Urmeaza la microfon Cornel Nistorescu, care considera cartea lui Eugen Istodor drept primul exemplu de jurnalism profesionist (interesat de cazuri, de marginalii societatii), de dupa ’90, net diferita de jurnalismul „bulevardier“, de cancanuri, accidente si... crime! Tocmai asta e surpriza, adaugam noi: ca aici nu e vorba de crime (pe care Istodor le ignora voit, de altfel), desi oamenii acestia au ucis! Pentru ca autorul e un „tip prietenos“, cum observa invitatii, nepreocupat de factologie, spunem si noi, ci de o anume patologie, in strinsa legatura cu propriile anxietati. Autorul primeste la sfirsit, din partea detinutilor (care isi prezinta cu aceasta ocazie si obiectele de arta confectionate) „caleasca“ artizanala, descrisa in carte (cu caii modelati din miez de piine).
La final, dna Carmen Mihail tine sa marcheze importanta evenimentului pentru penitenciar si mai ales „sinceritatea cartii“.

De fapt, marea provocare a cartii, care nu e una atit de noua, in fond, este raportul dintre realitate si literaturizare, cu atit mai acut cind scrii despre criminali si nu vrei sa „distorsionezi“ lucrurile in nici un sens. Cornel Nistorescu a sugerat o confruntare cu realitatea, o a doua intilnire, dupa ce detinutii vor fi citit ceea ce se scrie in carte despre ei... Ehei, vor exclama scepticii, s-a mai incercat asa ceva, in epoca literaturii realiste, si n-a iesit mare lucru.
Categoric, lansarea nu e dintre cele mai vesele. Am senzatia ca, desi evenimentul ii priveste pe ei, desi toata lumea e in sarbatoare, gardienii la costum si detinutii la trening, totusi, taberele sint doua: festivitatea, pe de o parte, si msvistii, pe de alta, ca niste aborigeni expusi curiozitatii, nu se lipesc. Pur si simplu. Si nu pentru ca „lumea buna“ si atenta la lege a intrat pe usa din fata, iar ei, pe cea din dos, desi cartea ii priveste direct. Nu din compasiune, nu dintr-o moralizare à rebours spun asta.

Ci, pur si simplu, pentru ca „vietasii“ duc o viata „de dincolo de moarte“, care nu le apartine. Dar care n-are nimic de-a face nici cu a noastra (exceptind pedeapsa, ca punct de plecare). O viata pe care totusi o traiesc, in care unii pot spune „ne-am saturat de noi ca de niste ciorapi“, dar cu care majoritatea s-a obisnuit. Normalizare, rutina. Citeodata regrete, de cele mai multe ori plictiseala, micile afaceri. Intotdeauna programul zilnic, atit in lumea noastra, cit si in „limburile“ puscariei. Eugen Istodor a spus ca nu ofera o carte de moralitate. De acord, detinutii nu ies mai umanizati, doar umani, in ceea ce nu li se poate, in ultima instanta, nega. Ironia, sub cupola careia ne-am asezat, nu se dezminte, apropiind si distantind mereu frontierele: iata, astfel, o alta forma de rutina (a criminalilor!), a vietii „de dincolo de moarte“, pe care lansarea/cartea aceasta o insoliteaza o clipa; culpa suprema, care noua ni se arata mereu ca un soc si apoi ca pedeapsa, nu e o drama fara sfirsit, ci o penitenta in plictiseala si acomodare!

- La sfirsit
Pe total, o atmosfera festiva foarte bizara si o eticheta nefireasca (gardieni la costum si personal pe post de barmani), in care, la final, autorul citeste lista personajelor cartii, da mina cu detinutii si ofera fiecaruia cite un exemplar din carte, urindu-le, cu „sinceritate“, „lectura pe viata“ (sic!). Pluteste in aer ceva care ne scapa noua, tuturor. O mica farsa, o bizarerie, cu care am sfirsit prin a ma obisnui.