OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Victime

Hotărîre de Guvern nr. 134 din 23 februarie 2010. „Articolul 2 se modifică şi va avea următorul cuprins: Art. 2. – Institutul are ca scopuri: a) administrarea şi analizarea, de o manieră riguroasă şi ştiinţifică, a memoriei regimului comunist din România, precum şi a consecinţelor acestuia, în directă colaborare cu celelalte instituţii ale Statului, în spiritul valorilor constituţionale ale democraţiei, statului de drept şi pluralismului; b) sprijinirea constituirii unor mecanisme educaţionale şi de informare destinate să promoveze, la nivel public, naţional şi internaţional, memoria perioadei comuniste din istoria României şi de încurajare a dezvoltării unei culturi a libertăţii, democraţiei şi a statului de drept, prin omagierea victimelor dictaturii comuniste din România şi analiza mecanismelor statului totalitar; c) dezvoltarea şi încurajarea cercetării ştiinţifice şi studiul avansat în domeniul istoriei comunismului, prin metode critice şi comparative şi în concordanţă cu standardele internaţionale; d) culegerea, arhivarea şi publicarea documentelor referitoare la exilul românesc din perioada 1940-1989.“

Victime, aşadar. Codul Penal românesc omite să definească explicit conceptul juridic de victimă. Implicit, totuşi, victima este persoana asupra căreia un făptuitor a comis o faptă considerată de lege ca fiind infracţiune. În legislaţia penală internaţională, victima este acea persoană identificabilă lezată direct şi individual printr-o infracţiune a unei alte persoane, grup de persoane etc. şi, în mod explicit, nu de către societate în ansamblu. În 1985, ONU a dat o Declaraţie asupra drepturilor victimelor infracţiunilor şi ale abuzului de putere – şi da, aici victima e definită, în termenii existenţei unui prejudiciu, care-i dă dreptul la acces în justiţie şi tratament just, la restituire şi compensaţie şi la asistenţă – de la cea medicală la cea socială. Aceeaşi Declaraţie afirmă că, în cazul abuzurilor rezultînd în acte de victimizare comise sub jurisdicţia unui stat sau guvernare care nu mai există, statul succesor e direct responsabil pentru justa compensaţie acordată victimelor. Sună cunoscut, nu?

Fraze arborescente şi vagi

Prea puţin interesează că istoricul specialist în comunism Marius Oprea a fost înlocuit de tandemul dintre eseistul constituţionalist Ioan Stanomir şi teoreticianul în istoria comunismului Vladimir Tismăneanu şi la fel de minor e amănuntul că amîndoi aceştia din urmă sînt foşti conducători ai unor comisii prezidenţiale numite de şeful din umbră al partidului aflat la putere, reprezentat oficial de prim-ministrul care i-a uns în funcţii. Problema e că, în statutul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, două fraze concise şi concrete au fost înlocuite de patru fraze arborescente şi cumplit de vagi, iar prin această operaţiune lingvistică, obiectul de activitate al IICCMER a dispărut complet şi definitiv în ceaţă. Enunţarea noilor scopuri ale Institutului suferă de aceleaşi boli ca faimosul Raport Tismăneanu (de unde au fost împrumutate segmente consistente; noile misiuni ale IICCMER sînt inspirate de ideea rolului „anamnetic şi pedagogic“, în jurul „memoriei ca fragment al bunului comun al unei naţiuni“, pe care i-l atribuia, ante factum, Vladimir Tismăneanu) – începînd cu bombastica vorbelor foarte serioase al căror conţinut conceptual le este străin autorilor. Pentru că nu pot exista victime atîta vreme cît crimele nu sînt legal identificate şi numite, dictatura comunistă din România este un regim politic, nu un infractor, iar omagierea nu e totuna cu dreptul la justă compensaţie şi asistenţă în identificarea şi condamnarea celui care a comis crima.

Obiect muzeal

Dacă Eichmann ar fi făcut obiectul unor rafinate şi academice analize de condamnare intelectuală, cele de care vor beneficia de acum încolo ucigaşul lui Gheorghe Ursu şi anchetatorii lui Vasile Paraschiv, el ar mai trăi, poate, încă, la hacienda lui din Argentina, sorbind cu nesaţ paginile Originii totalitarismului.

Iar domnului Tismăneanu, care refuză apelul la Katyn ca exemplu de investigaţie istorică, îi propun un alt model: Jedwabne. La 60 de ani de la moartea evreilor din acel sat polonez, crima a făcut obiectul unei anchete penale. Asta, pentru că IPN (Institutul Memoriei Naţionale – Comisia pentru Condamnarea Crimelor împotriva Naţiunii Poloneze), echivalentul polonez al IICCMER+Comisia Tismăneanu, al cărei preşedinte este independent de autoritatea guvernamentală, are exact asta drept scop: îndeplinirea datoriei de a trimite în justiţie crimele împotriva umanităţii şi crimele de război şi de a compensa victimele pentru suferinţele provocate de încălcarea de către stat a drepturilor omului. Activitatea educativă, cea de cercetare şi cea de diseminare a cercetării sînt complementare misiunii principale, nu o miză în sine.

Dar asta se întîmplă în Polonia, unde foştii torţionari nu au funcţii, bani, relaţii politice, neamuri, prieteni, tovarăşi, toată această reţea de protecţie al cărei scop – la fel ca şi cel al noului IICCMER – e transformarea comunismului într-un obiect muzeal lipsit de corespondent în realitate, pentru care victimele şi crimele sînt abstracţiuni marţiene, fără greutate în destine frînte şi vieţi luate.