Autor: 
Categoria: 
Apucîndu-se să compare recentele „dezvăluiri“ şi „mărturisiri“ despre „colaborarea“ scriitorilor cu Securitatea (Ioan Groşan, Nicolae Breban, Ioan Es. Pop), Nicolae Manolescu a provocat o vîlvă imensă. Analizînd reacţiile celor trei, în editorialul „Cum ne asumăm trecutul“, din România literară, din 22 aprilie 2011, Nicolae Manolescu are „admiraţie“ doar pentru Ioan Es. Pop (deşi mărturisirea poetului ridică o seamă de întrebări: De ce nu-l numeşte pe maiorul care l-a racolat? Ce s-a întîmplat cu fata pentru care a împrumutat bani necesari unei „întreruperi de sarcină“? Tînăra femeie a fost bine, l-a iertat, l-a înţeles, a ştiut că a fost căutat de Securitate, i-a povestit vreodată?).
La „cazul Breban“, Nicolae Manolescu revine pe 6 mai, în editorialul „Cum ne asumăm prezentul“, vorbind de „timpurile, tulburi sau nu“, care „nu-l scutesc pe Nicolae Breban de laşităţile trecute şi nici de neonestitatea prezentă“. „Neonestitate prezentă“ care s-ar traduce, conform preşedintelui USR, prin absenţele lui Nicolae Breban de la şedinţele Consiliului USR, la care, din cîte înţelegem, nu participa, dar încasa o îndemnizaţie, fiind sfidător cu colegii din Consiliu. Povestea absenţelor de la şedinţele Consiliului USR ţine de organizarea internă a Uniunii şi nu credem că are vreo relevanţă faptul că Nicolae Manolescu poate prezenta condicuţa de unde să aflăm cît de chiulangiu este Nicolae Breban.
Despre „laşităţile trecute “ ale lui Nicolae Breban ar fi mai multe de spus. Din păcate, în judecarea cazului lui Nicolae Breban se amestecă amintirile cu documentele înaintate de CNSAS Curţii de Apel, care să certifice calitatea de „colaborator al Securităţii“. În amintirile celor care l-au cunoscut în tinereţe, Nicolae Breban poate fi şi vinovat, şi scuzabil (spre exemplu, Dorin Tudoran are o raportare la comportamentul lui Nicolae Breban, Ion Vianu – o alta). Dorin Tudoran citează pe blogul său (www.dorintudoran.com) din cartea Ioanei Bernard, soţia lui Noel Bernard, directorul Europei Libere, care relatează cum Nicolae Breban – în casă la Noel Bernard, în vara lui 1977 – îl înjura pe Paul Goma şi-l considera lipsit de talent (replica lui Noel Bernard: „puţin importă dacă Goma are sau nu talent. El este singurul dintre voi toţi care a avut curajul să stea în două picioare şi să-l înfrunte pe Ceauşescu şi Securitatea“). Dorin Tudoran mai aminteşte şi cum era el însuşi învinuit de Nicolae Breban că a dezvăluit plagiatul lui Ion Gheorghe după Lao-Tse.
Ion Vianu, în revista 22, din 3 mai, ajunge la concluzii uşor diferite: aminteşte de retragerea lui Breban din CC al PCR, după „tezele din iulie“ 1971, de demisia de la conducerea României literare şi de susţinerea pe care prozatorul i-a acordat-o lui Ion Vianu, „cînd (felix culpa!) eram compromis în ochii regimului“. Acestea sînt amintirile şi faptele. Că Nicolae Breban nu l-a susţinut pe Paul Goma în 1977 (cum au făcut-o Ion Negoiţescu şi Ion Vianu) este o realitate, că Nicolae Breban a fost „agent de influenţă al Securităţii“ – şi pentru asta trebuie judecat de Curtea de Apel – aici lucrurile sînt încîlcite şi contestabile. Deocamdată, discuţiile dintre Nicolae Breban şi Nicolae Pleşiţă, reproduse din dosar, sînt „jenante“, cum afirmă Ion Vianu, dar pot acestea să-i pună calificativul de „agent de influenţă“? Că Nicolae Breban se cobora, în discuţia cu Pleşiţă, la bîrfe şi insulte la adresa lui Paul Goma şi a lui Eugen Ionescu este un fapt care ţine de moralitate, egolatrie şi de o cale de „a-i face pe plac“ securistului de la telefon. Dar sînt ele încadrabile la sintagma „agent de influenţă“? Cum scrie Ion Vianu, Nicolae Breban ar fi fost „agent de influenţă“, dar „nu cît Noica, cel care căuta să îi abată de la acţiunea lor anticomunistă pe soţii Ierunca şi pe Sanda Stolojan (la Paris!)“.
Într-o definiţie sumară, „agentul de influenţă“ ar fi cel care, la ordinele sau la îndemnul Securităţii, încearcă să schimbe (să modifice parţial sau total) judecata altor oameni, atrăgîndu-i spre acţiunile Securităţii. Breban era el însuşi, mult prea pătimaş să-şi vadă opera publicată, avînd accente de revoltă, dar şi momente de supuşenie. Uneori, ideile sale despre alţi scriitori coincideau cu cele ale Securităţii, de aici şi frecventarea lui Nicolae Pleşiţă (care era „un apropiat“ al scriitorilor, nu doar Breban se întreţinea telefonic sau la o cafea cu generalul; singurul bătut de Pleşiţă a fost Goma, alţii au avut relaţii amiabile – e bine să ne reamintim natura raporturilor dintre Securitate şi scriitori).
Dar despre relaţiile scriitorilor cu Securitatea (şi cu Partidul Comunist) nu se va face lumină aducîndu-l pe Nicolae Breban la tribunal. El este o picătură într-un ocean de compromisuri, acomodări, fandări. Aş spune că e şi un mod diversionist (superficial) de a judeca acea epocă prin aruncarea lui Nicolae Breban în groapa justiţiei româneşti. Comunismul capătă accente ludice (şi irelevante, dacă vrem să analizăm esenţa sistemului) dacă stăm şi ascultăm ce discutau Breban cu Pleşiţă. Mîine va apărea un alt Breban, un alt Ioan Es. Pop, un alt Groşan, iar copiii noştri ne vor întreba: chiar aţi suferit, chiar aţi fost chinuiţi în comunism?
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters