OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dragă Gerhardt Csejka!

Stimate doamne, stimaţi domni

În româneşte, vorba poporului, cu a ei delicateţe grosolană, spune: „Puricii să te sărute“. În cazul lui Gerhardt Csejka, asta nu-i o dorinţă deşartă. Conştiincios şi meditativ, originar din localitatea bănăţeană Guttenbrunn (Zăbrani), Csejka a fost cu adevărat sărutat de purici: de puricii reflecţiei, ai preciziei şi ai subtilităţii şi, nu în cele din urmă, de cei ai criticii şi ai autocriticii.

Gerhardt Csejka şi-a început activitatea de critic literar în prima parte a anilor ’70, atunci cînd a devenit redactor al revistei Neue Literatur. În această calitate, a călătorit împreună cu trei colegi prin liceele germane din Banat, organizînd ateliere de discuţii libere cu elevii, pe teme la alegerea acestora. În România comunistă, a „limbii de lemn” înţepenite în formule, să insişti pe vorbirea liberă a unei limbi libere era un fenomen neobişnuit şi nemaiîntîlnit.

Csejka şi tinerii autori din Aktionsgruppe aveau un comportament critic care se manifesta în două direcţii: pe de-o parte, în raport cu literatura tradiţională a germanilor din România, care reacţionase mereu la tendinţele prezente în cultura-mamă. Noua literatură, fără să se preocupe de modelul canonic, trebuia să se întoarcă spre realitate, o realitate dominată de clişee şi şabloane. Pentru a le forţa, era nevoie de o diferenţiere lingvistică. Pentru poeţii tineri, poezia concretă era la fel de importantă ca şi opera lui Oskar Pastior, care trăia deja în Vest, operă care circula pe casete audio. Pe de altă parte, intenţiile politice nu le erau străine autorilor, ci, din contră, reprezentau sensul lucrului poetic.

Gerhardt Csejka dezbătea textele cu autorii lor, le strîngea în vederea publicării, izbutea să le facă să treacă de cenzură. Astfel, în calitate de critic literar, el era mereu şi un intermediar.

Şi această întîlnire literară a avut urmări, aşa cum ilustrează rezumatul Norei Iuga, din anul 2004: „În anii ’80, poetul tînăr încerca să smulgă perdeaua care acoperea realitatea… accesul interzis ne aţîţa să dăm uşile de perete… Richard Wagner, de pildă, a pus întrebarea deschis şi categoric: «Ce este realitatea?». Nu vreau să trec sub tăcere faptul că poeţii români care făceau încă reverenţe metaforei, poate şi din cauza cenzurii, au avut la vremea respectivă de învăţat cîte ceva în acest sens de la tinerii poeţi germani din România“.

După stabilirea sa în Germania, Gerhardt Csejka a preluat noi sarcini de intermediere. În 2006, el a publicat poeziile lui Rolf Bossert, care se sinucisese în februarie 1986, la două luni după emigrarea sa din România. Postfaţa lui Csejka se învîrte în primul rînd în jurul dificultăţilor receptării unei opere poetice al cărui cîmp de referinţă este doar puţin cunoscut şi al cărui context istoric, odată cu revoluţia din 1989, cu atît mai puţin: este o sarcină istorică, pe care şi-o aproprie Csejka, aceea de a anula, prin lămuriri, graniţa înţelegerii.

Csejka s-a stabilit într-o ţară a cărei limbă era limba sa maternă. Distanţă paradoxală, apropiere paradoxală. Nu era nici măcar precum în expresia de spirit a lui Karl Kraus, conform căruia ceea ce îi separă pe germani şi austrieci unii de ceilalţi este limba comună.

Nu doar limba comună era cea care separa. Csejka a înţeles rapid că sentimentul că îi înţelege pe partenerii săi occidentali de dialog se baza în mod evident pe o ne-înţelegere. Desigur, această impresie nu s-a schimbat odată cu experienţa excluziunii.

Criticul literar nu a prins niciodată cu adevărat rădăcini în presa de aici. A preluat în schimb conducerea redacţiei revistei Neue Literatur (serie nouă), care trebuia să func-ţioneze ca un forum de limbă germană al literaturii sud- şi central-est europene. Cu alte cuvinte, Querverbindungen („legături transversale“). Aici, era vorba de intermedierea a ceea ce este străin şi altfel, nu a ceea ce este cunoscut; de texte est-europene care nu s-au adaptat uzului lingvistic occidental; pe scurt: de o literatură care se situează într-un raport absolut transversal cu experienţa noastră literară. Aceasta este intenţia care reiese şi din termenul „legături transversale“.

Pe baza biografiei şi a experienţei sale, Gerhard Csejka intermediază lucrul străin în lucrul propriu. El nu este pur şi simplu un intermediator între culturi. Acest „intermediar“ este în fapt un „întrestătător“. De asemenea, el nu este pur şi simplu un traducător. Ca redactor, Csejka a redactat traduceri de care era nemulţumit, ceea ce este deja o activitate de critică literară şi, în condiţiile date, a retradus. Ca traducător s-a confruntat critic – şi într-un mod ce ţine de teoria literară – cu autori pe care i-a transpus în germană, spre exemplu cu Mircea Eliade. Csejka „întrestătătorul“ cunoaşte contextul cultural al textelor pe care le traduce, pentru că este şi contextul său.

A trăit naşterea unei noi generaţii de poeţi români: optzeciştii, printre care se numără şi Mircea Cărtărescu. Generaţia optzecistă avea poftă de „legăturile transversale“ existente între literatură şi teorie, care de partea cealaltă a Cortinei de Fier erau ceva obişnuit. În cercurile tinerilor scriitori bucureşteni se discuta cu pasiune despre postmodernism, pasiunea fiind poate mai mare decît la Paris, iar propria lor literatură era definită drept „postmodernă“. Însă, într-o societate a lui „anything matters“, „anything goes“ avea orice, numai un caracter arbitrar nu.

Pentru tinerii autori români, asimilarea în cultura europeană era o limpede necesitate. Nu era vorba de tradiţionalul raport de supunere a aşa-numitei literaturi „mici”, situată la periferie, faţă de aşa-numita literatură „mare“ (citeşte: occidentală).

S-ar putea spune că astfel de determinări contrazic tocmai accentul pus pe ceea ce este propriu. Din contră. Ceea ce este propriu nu poate fi încuiat în nici un sertar sud-est european. De asemenea, ceea ce este propriu nu constă într-o literatură în care este vorba de Securitate, de Ceauşescu ori de căinii vagabonzi din Bucureşti. Doar ignoranţa occidentală poate aştepta de la autorul român repetarea clişeelor despre ţara sa, clişee care se află oricum în circulaţie.

Cărtărescu refuză să recunoască diviziunile şi subdiviziunile, graniţele mentale. Acest refuz este evidenţiat şi în Orbitor, atît la nivelul conţinutului, cît şi la acela al structurii. Cartea sa şterge graniţele dintre organic şi anorganic, materie şi spirit, interior şi exterior, eu şi lume, Est şi Vest, realitate şi vis, precum şi pe cele dintre povestire şi reflecţie, experienţă şi imaginaţie.

Însă experienţa dureroasă a graniţelor este cea care constrînge la anularea lor. Romanul lui Cărtărescu învîrte cu o îndrăzneală nemaipomenită cuţitul în rana provocată de experienţa traumatică a reflectării sinelui. Astfel, povestitorul recunoaşte „TOTUL” în tatuarea Ancăi, dar acest tot are chipul său. „Privind chiar în miezul fontanelei, mi-am văzut faţa ca reflectată de o oglindă convexă... fiecare trăsătură a ei era conturată din numeroase desene minuscule,... la rîndul lor formate din alte desene, la altă scară.“

Să o spunem împreună cu Cărtărescu: Europa, lumea, Universul au forma creierului său. Romanul său reprezintă tentativa grandioasă de a înainta cu forţa către centrul lumii, pornind de la eul propriu şi trecînd prin eul propriu – un eu aflat la periferia culturală estică. Ţinta o reprezintă întregul, literalmente Totul. În mediul limbii, povestitorul-eu, intermediat în chip complex odată cu autorul, fără a fi identic cu acesta, îşi plăsmuieşte o texistenţă universală.

Desigur, în mediul limbii române. Aici se ascunde un scandal secret. „Scriitorii români care au reuşit să traverseze barierele de mentalitate dintre Vest şi Est s-au dovedit stele de primă mărime pe cerul culturii europene: Tzara, Ionesco, Cioran. Dar foarte mulţi alţii – cîţiva în mod sigur mai valoroşi – au rămas încîlciţi în capcana dulce a unei limbi cu o expresivitate infinită, dar tocmai de aceea intraductibilă: Urmuz, Arghezi, Blaga, nişte simpli necunoscuţi“.

Iată ce nu a dezvăluit Cărtărescu: nu în cele din urmă, Ionesco şi Cioran au putut să devină stele pe cerul culturii europene pentru că au scris în franceză.

E nevoie de traducere, de traduceri, pentru a extrage din opera lui Cărtărescu consecinţa finală: anularea graniţei dintre limbi.

Gerhardt Csejka împărtăşeşte experienţe fundamentale cu autorul. Experienţa relaţiei dintre literaturile presupus mici şi cele pretins mari, dintre periferie şi centru, se numără printre acestea. Nevoia depăşirii graniţelor îi este la fel de familiară lui Csejka, călător dintr-un teritoriu lingvistic în altul, pe cît îi este şi lui Mircea Cărtărescu. În traducerea volumului Orbitor. Aripa stîngă, Csejka, cunoscător al particularităţilor literaturii române tinere, a „trezit ecoul originalului”, aşa cum numeşte Walter Benjamin traducerea, fără să niveleze diferenţele. A anulat graniţa limbii, distrugînd-o şi în acelaşi timp păstrînd-o printr-un chibzuit travaliu de traducător. Aşa cum am spus, s-a lăsat sărutat de purici – de puricii nuanţei şi ai diferenţei, de puricii trăsăturilor culturale. Mai mult, a adus ideea traducerii la urechile editorului Herbert Ohrlinger, de la editura Zsolnay, iar ideea, în continuare, a făcut purici. Faptul că, „într-o societate în care urechile sînt false şi care aude cu predilecţie falsul“ (Csejka), el a dat de un editor care nu a reacţionat tare de urechi este un noroc categoric – pentru Mircea Cărtărescu şi pentru literatura română şi, mai mult, pentru noi, receptorii germani.

Gerhardt Csejka, a contribuit la întărirea revendicării „TOTULUI“ de către evenimentul elementar care este Orbitor, situîndu-se uneori la marginea unei alte graniţe, pe cît de banale, pe atît de crude: anume cea a existenţei.

Premiul pentru traducători acordat în 2008 de către Fundaţia pentru Artă NRW (Nordrhein-Westphalen) reprezintă o recunoaştere şi o încurajare meritate. Dar nu vrem să trecem sub tăcere în chip ruşinat faptul că este vorba şi de un premiu în bani, care îl pune pe Gerhardt Csejka în situaţia de a merge înainte cu munca la traducerea trilogiei, ceva mai lipsit de griji, continuînd astfel anularea graniţei lingvistice.

Aşa că, dragă Gerhardt, să te sărute şi puricii ăştia, ai banilor!

––––––––––––

* Traducerea poeziei şi a celorlalte expresii poetice citate din Rolf Bossert îi aparţine Norei Iuga.

Traducere din limba germană de Cristian CERCEL