Laudatio pentru Victor Scoradeţ

Autor: Dea LOHER | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Goethe-Institut decernează, pentru a 55-a oară Medalia „Goethe“. Medalia „Goethe“ a fost fondată în 1954 de către conducerea Goethe Institut şi a fost recunoscută de către Republica Federală Germania, în 1975, ca ordin oficial. Anul acesta, a avut loc, pentru prima dată, cu ocazia zilei de naştere a patronului de nume – pe 28 august –, şi nu de ziua comemorării morţii acestuia. Preşedintele Goethe Institut, Klaus- Dieter Lehmann, a înmînat la Palatul din Weimar Ordinul oficial al Republicii Germane criticului de teatru şi traducătorului român Victor Scoradeţ, traducătorului norvegian Sverre Dahl şi scriitorului şi filozofului suedez Lars Gustafsson. Medalia „Goethe“ este acordată personalităţilor din străinătate care s-au remarcat în medierea limbii germane şi a schimbului cultural internaţional, iar de la prima decernare, în 1955, ea a fost înmînată unui număr de 320 de personalităţi, din 58 de ţări. Printre personalităţile distinse cu această medalie se numără Andrei Pleşu, Pierre Bourdieu, Jorge Semprún, Sir Ernst Gombrich, György Ligeti, Sir Karl Raimund Popper, Billy Wilder şi Daniel Barenboim.

Cea care a rostit textul de laudatio pentru Victor Scoradeţ a fost dramaturgul Dea Loher, ale cărei piese montate în România – Legăturile Clarei, Adam Geist, Blaubart, speranţa femeilor, Piaţa Roosevelt – au fost traduse de el. (I.P.)

Victor Marian Scoradeţ s-a născut la data de 27 martie, 1953, la Strehaia; asta înseamnă că avea cinci ani, pe vremea cînd Armata Roşie se retrăgea din România, şi 12 ani, cînd Ceauşescu devenea Secretar General al Partidului Comunist.

Victor Scoradeţ povesteşte că germana a fost prima limbă pe care a vorbit-o; motivul pentru care s-a întîmplat aşa ar fi existenţa unei bunici din partea tatălui, care s-a mutat, la începutul secolului trecut, din Tirol în Banat, unde a murit la naşterea celui de-al 12-lea copil. Ea s-a stabilit împreună cu soţul său la Turnu Severin, un oraş-port de pe Dunăre. Putem să ne facem o imagine despre bogăţia culturală a acelei epoci, dacă ne gîndim că pentru locuitorii acestui oraş cosmopolit faptul că se puteau înţelege între ei, în trei-patru limbi, nu era un lucru neobişnuit. În acest context, pare firesc faptul că Victor Scoradeţ nu a urmat cursurile unei şcoli în limba română, ci pe cele ale unei şcoli cu predare în limba germană din Bucureşti. Atunci trebuie să se fi trezit şi pasiunea sa pentru teatru, însă dorinţa sa de a studia regia de teatru a fost distrusă prin afirmaţia lapidară: „există două locuri la facultate, dintre care două sînt vîndute dinainte“. Sîntem deja în anul 1972, la un an după ce aşa-zisa „Mică revoluţie culturală“ introducea debutul unui nou tip de stalinism şi cu doi ani înainte ca Ceauşescu să devină preşedinte pe durata întregii vieţi.

Victor Scoradeţ nu studiază, în consecinţă, regie de teatru, ci germanistică şi anglistică, şi îşi încheie studiile în anul 1976. Cît de îngrozitor de restrictivă şi de apăsătoare trebuie să fi fost perioada respectivă pentru un tînăr român! haideţi să ne gîndim cît de diferiţi au fost aceşti ani pentru tinerii din Europa de Vest, o perioadă în care studenţii participau, în mod semnificativ, la proteste politice şi erau părtaşi la schimbările sociale profunde ce aveau loc, la liberalizarea societăţii şi la construcţia unui discurs deschis.

În România, pe de altă parte, Securitatea supraveghează şi cele mai intime sfere umane, veghează la respectarea normelor sociale şi politice şi se asigură, prin cele mai brutale metode, că nimeni şi nimic nu încurcă socotelile partidului şi, mai presus de toate, că nimic nu stă în calea proliferării puterii Conducătorului. Putem, deci, porni de la premisa că opţiunea lui Victor Scoradeţ pentru anumite materii de studiu nu s-a bazat strict pe interesele sale: el a văzut în alegerile sale posibilitatea de a porni pe un drum care să-i ofere şansa de a-şi păstra o oarecare libertate de gîndire, ba chiar o anumită libertate de acţiune. Acest lucru pare valabil cel puţin în ceea ce priveşte teatrul, pentru că el însuşi spune despre anii de şcoală: „A fost vremea în care teatrul – mai presus de orice clişeu – [...] era singurul loc în care se putea experimenta libertatea într-un cadru colectiv“.

După încheierea studiilor, Victor Scoradeţ este repartizat ca profesor la şcoala din comuna Doiceşti, unde petrece cinci ani lungi. Are neîncetat conflicte cu structurile de partid de acolo, aşa încît, la un moment dat, devine stringentă întrebarea referitoare la cum ar putea să obţină un post la Bucureşti, unde ar fi fost mai aproape de lumea teatrului şi cît mai departe posibil de aria de acoperire a autorităţilor represive. În mod cu totul întîmplător, află că ziarul Neuer Weg este în căutare de colaboratori şi, într-un final, reuşeşte să părăsească postul de profesor. (Victor Scoradeţ povesteşte într-un interviu, în stilul său ironic fermecător, că, pentru a obţine un post la Bucureşti, trebuia oferit ca plocon cel puţin o jumătate de viţel – probabil că a existat şi un al doilea beneficiar al situaţiei, care a fost mai rapid în ceea ce priveşte tăierea viţelului, pentru că, de această dată, a putut să scape fără a da jumătatea de viţel).

Cotidianul Neuer Weg este publicaţia unei minorităţi vorbitoare de limbă germană, motiv pentru care era neglijat într-o oarecare măsură de autorităţi, astfel încît cenzura şi controlul ideologic nu erau atît de profunde ca în restul presei. Ceea ce la început a fost o soluţie de urgenţă, din punct de vedere profesional, s-a dovedit ulterior, în evoluţia lucrurilor, un mare noroc, atît pentru Victor Scoradeţ, cît şi pentru teatrul în limba germană şi, nu în ultimul rînd, pentru cel românesc. Şi asta pentru că în timpul activităţii sale de redactor la Neuer Weg, a făcut cunoştinţă cu publicaţia germană de specialitate Theater heute. Victor Scoradeţ, pasionat de teatru, a găsit în paginile ei toate informaţiile despre regizori, montări, tendinţe, modă, speranţe şi scandaluri în lumea teatrului german şi european, a găsit piese noi, tipărite, recenzii exultante şi critici nimicitoare. Scoradeţ începe să scrie eseuri despre Peter Handke, F.X. Kroetz, Botho Strauss şi mulţi alţii, care vor fi publicate în multe reviste româneşti. Cu alte cuvinte, el informează opinia publică interesată din România despre ceea ce se petrece în lumea teatrului şi în dramaturgia din ţara lor. Şi, bineînţeles, nu e vorba de nişte idei despre artă pur hermeneutice, ci despre interesul declarat al lui Scoradeţ, interes ce a rămas la fel de viu pînă în ziua de azi, acela de a aduce nişte informaţii care analizează gradul confruntării critice între artă şi realitate.

La puţin timp după schimbarea de regim din 1989-1990, Scoradeţ trece la revista lunară Neue Literatur, publicaţie editată de Uniunea Scriitorilor. Doi ani mai tîrziu, schimbă din nou macazul şi trece la revista culturală Contemporanul, pentru ca peste alţi doi ani să devină directorul departamentului de Programe şi proiecte al Uniunii Teatrale din România (Uniter), post pe care-l ocupă pînă în 2000. Dacă privim cu atenţie sporită aceşti ani din cariera sa, rămînem cu impresia că Victor Scoradeţ pare să-şi fi multiplicat forţele şi domeniile de lucru. Pe lîngă activităţile enumerate, devine consultant artistic la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, preia coordonarea Festivalului Internaţional de Teatru de acolo. În tot acest răstimp, traduce numeroşi autori germani, atît texte beletristice, cît şi piese de teatru. În mod natural, clasicii vremii noastre, Enzensberger, Walser şi Grass, sînt bine reprezentaţi în portofoliul său, însă spectrul uluitor al activităţii sale merge mult mai departe, de la Friedrich Nietzsche pînă la Botho Strauss, de la Bertolt Brecht pînă la Heiner Müller, de la Arthur Schnitzler pînă la George Tabori, de la Frank Wedekind pînă la Urs Widmer şi Tankred Dorst. La un moment dat, pe la jumătatea anilor ’90, Victor Scoradeţ îşi spune că toate acestea nu sînt de ajuns şi că teatrele româneşti ar trebui să facă de urgenţă cunoştinţă cu mai multe piese de teatru germane. Cine ştie, poate şi-a imaginat că o simplă amiciţie ar putea duce către o prietenie durabilă sau că una sau alta dintre întîlniri ar putea duce la o dragoste la prima, la a doua sau poate la a treia vedere, sau poate că se aprinde pe ici, pe colo o pasiune nemaipomenită, care să ducă la ceva măreţ, eventual la o mulţime de urmaşi. Prin urmare, Victor Scoradeţ inventează şi înfiinţează seria denumită succint „Piese noi“, editată de Teatrul Nottara din Bucureşti. Ceva mai tîrziu, în anul 2002, este publicată o nouă serie, cu titlul „Arta lecturii“, care cuprinde 12 piese prezentate în cadrul unor lecturi. Autorii traduşi de el reprezintă aproape un compendiu de dramaturgie contemporană, dintre care îi numim cu titlu reprezentativ pe Lukas Bärfuss, Oliver Bukowski, Roland Schimmelpfennig, Marius von Mayenburg, Sibylle Berg şi Lutz Hübner.

După ceva vreme, Victor Scoradeţ a ajuns să se întrebe de ce îşi impune voluntar această autolimitare la piese de teatru germane şi, drept consecinţă, a dezvoltat un program cu acelaşi titlu, „Piese noi“, care prezintă de această dată piese din Germania şi, printre altele, din Elveţia, Norvegia, Ungaria, Rusia şi Suedia. El nu se limitează doar la Bucureşti, ci se extinde şi la alte patru oraşe din ţară. Probabil că nu veţi mai fi deloc surprinşi dacă vă voi spune că a găsit timpul necesar pentru a înfiinţa cel de-al doilea teatru independent din România, ARCA, sau că a fost distins o dată drept cel mai bun critic al anului şi că a mai fost nominalizat de două ori la aceeaşi categorie.

În justificarea comitetului de selecţie pentru decernarea Medaliei „Goethe“ se menţionează faptul că Victor Scoradeţ creează punţi între Germania şi România şi întruchipează şi trăieşte astfel dialogul intercultural. Într-adevăr, Victor Scoradeţ a parcurs un drum lung, care a devenit o punte solidă, o punte de pe care de multe ori putem privi nestingheriţi către un peisaj uneori surprinzător.

Dacă îmi permiteţi, la final, vreau să vă mulţumesc că traduceţi şi piesele mele în limba română.

Felicitări, Victor Scoradeţ, pentru obţinerea Medaliei „Goethe“!