Am descoperit cu mare uimire, dar şi
cu nemăsurată satisfacţie, că marile nume din cultura universală
nu prea fac multe parale în faţa cititorilor români.
Lumea s-a schimbat de cînd Televiziunea Română nu mai
emite doar două ore pe zi, ci 24 din 24, ba mai mult, există şi
cablu, dar şi de cînd capitalismul şi anticomunismul au
învins în doar două zile toate obişnuinţele noastre de
pînă în 1989. Lumea nu se mai bate pe Mircea Eliade şi
pe Marin Preda, pe Adrian Păunescu şi pe Love story de Segal (parcă
Erich era numele lui mic), ci are alte priorităţi şi oportunităţi.
Vrea să trăiască bine, ceea ce nu e chiar rău. Avem alte vedete
ale zilei, alte modele şi, de ce nu, alte idealuri. Doar cu cultura
nu e de joacă, ea rămîne eternă. Numai că şi aici mai apar
noutăţi. Şi surprize, surprize, fel de fel.
Ce Shakespeare, ce Dante sau Socrate,
ce Michelangelo sau Beethoven, dacă-i avem pe Ronaldinho, Irinel
Columbeanu şi Madonna, pe Paris Hilton, Mihaela Rădulescu sau Gigi
Becali, care vrea şi el să aibă banca lui ca să nu se mai
pomanagească la alţii – „Dă şi mie două milioane de dolari
că mă duc să fac cumpărături la «Roberto Cavalli» şi
vreau şi pantofi mai moi Manolo Blahnik, că au început să-mi
crească monturile…“ –, nu lungim aceste consideraţii
pasagere, ce se vor doar simple observaţii ciupite şi adunate din
viaţa noastră de zi cu zi.
Poate că situaţia este identică şi
la Buenos Aires, Madrid, Istanbul, Paris sau chiar şi la Moscova,
care nu crede în lacrimi, ci în bombe şi grenade
(paranteză, că tot am fost în plină Olimpiadă, un
ascultător întreabă la Radio Erevan, cu nedisimulată
inocenţă: „Care sînt probele favorite ale sportivilor
ruşi?“, la care ştiutorul şi bine informatul post de radio din
Caucaz răspunde clar şi limpede: „După informaţiile noastre, 20
de kilometri tancuri şi aruncarea cu rachete…“; închidem
paranteza, că nu se ştie pînă unde ajung trupele ruseşti
intrate în Georgia, nici unde debarcă flota Mării Negre, dacă
încurcă direcţia de navigaţie, din cauză că echipajelor li
s-a servit suc de coacăze în loc de vodcă). Dar despre ce era
vorba?
Era vorba că numele cocoţate pe
statui nu mai impresionează pe nimeni, ci doar cele vehiculate prin
tabloide şi pe la televiziuni. Asta e, nu avem ce face, luăm
lucrurile aşa cum sînt. Dacă, înainte de 1989, voiai să
cumperi o carte bună, puteai să ai surpriza că e la pachet cu cine
ştie ce Îndreptar ortopedic sau Instrucţiuni de folosire a
utilajelor agricole pe timpul iernii. Şi aici voiam să ajungem,
pentru că situaţia e cam aceeaşi, doar personajele sînt
altele.
O carte de Marin Preda sau un articol
despre el nu se mai vinde în draci ca pe vremurile cînd
lumea se bulucea la Cartea Românească să prindă un exemplar
din Cel mai iubit dintre pămînteni, ci devine atractiv dacă e
asociat unui brand de tip nou. Adică acelor nume des vehiculate
peste tot şi de toată lumea, de fată sau băiat, popularitatea
asigurînd marea doză de notorietate. Cum să nu rămîi
stupefiat cînd Marius Tucă lansează o carte proprie la
Palatul Parlamentului în faţa a sute de persoane, iar Război
şi pace de Tolstoi – că tot sînt ruşii vedetele ultimelor
zile, cu mai mult război decît pace – zace prin librării
din lipsă de muşterii. Exemplele pot continua. Şi totuşi, unde
batem? Batem la William Saroyan, un foarte mare scriitor american,
ignorat şi aproape uitat nu doar prin Statele Unite, ci şi în
România. Unde a fost de două ori şi avea nu doar admiratori
precum regretata Catinca Ralea – „Asta cine o mai fi?... Să fie
fata mare a lui Petre Roman sau fosta soţie a lui Cristian
Boureanu..., îmi spune ceva numele, dar îmi scapă...“
–, ci şi prieteni buni, ca Eugen Jebeleanu şi Cik Damadian. Sigur
că de Eugen Jebeleanu îşi mai aduc aminte cei care au făcut
şcoală şi au terminat liceul cu bacalaureat în România,
dar de Cik Damadian ar fi şi mai greu de amintit. Un caricaturist
care l-a făcut celebru pe Tito cu barda în mînă, plină
de sînge, ca mai apoi să devină un grafician delicat şi plin
de har în Bucureştii anilor ’60-’70. Cik Damadian era din
Constanţa, William Saroyan era din Fresno, California. Unul scria
poveşti de tot felul, despre oameni obişnuiţi şi de toate
felurile, celălalt desena ca un japonez pus să imortalizeze
efemerul şi eternitatea, deopotrivă. Unul se voia american –
Saroyan a scris toată viaţa în englezeşte –, celălalt se
simţea un bun român, cu toate că ştia foarte bine armeneşte.
Mustăţile ca mustăţile, dar şi inimile erau pe măsură. William
– care ar fi trebuit să se numească Bedros (oare unde am mai
auzit numele ăsta, adică Petre pe româneşte, Pierre, Peter,
Pietro...), dacă nu murea cu doar o lună înainte de a se
naşte cel mai bun prieten al tatălui său, un american getbeget, şi
aşa a ajuns William –, îndesat, voinic bine, hard drinker şi
jucător pătimaş, iubitor de box şi călătorii, celălalt, fin,
subţire, cu ochelari gata mereu să-i cadă de pe nas, obsedat de
cifra 1 şi de spaţiul din jurul lui. Am intermediat şi o întîlnire
cu Constantin Noica, iar marele matematician Solomon Marcus încuraja
damblaua hermeneutică a artistului, ajuns să descifreze şi vechi
pietre antice. Cei doi armeni, aflaţi la mama dracului unul de
altul, erau prieteni la cataramă. Şi nici nu prea vorbeau prea mult
unul cu celălalt. Asta ne-a adus aminte de o povestire a lui William
Saroyan, care se numeşte Arab sărman şi ars de dor. A fost tradusă
acum 50 de ani de Profira şi Teodora Sadoveanu şi publicată în
volumul antologic Un, doi, trei trage-ţi uşa după voi!. Sau cam
aşa ceva, nu avem la îndemînă cartea, mi-nu-na-tă
altminteri, dar mica schiţă-povestire sună cam aşa. Sîntem
în California, prin anii ’30, un arab bătrîn este
prieten cu un armean bătrîn. Se văd des, mai joacă table, se
înfurie, înjură, dar mai mult tac. Nepotul nu prea
înţelege, îl sîcîie pe bunic – „Nu
înţelegi nimic, nu eşti nepotul meu...“ –, el se înfurie,
mama îi spune să-l lase în pace, cei doi sînt
prieteni vechi, şi, chiar dacă nu prea îşi vorbesc, ţin
mult unul la altul. Aşa aflăm că arabul are doi fii undeva
departe, simte că n-o să mai apuce să-i vadă, e furios pe soartă,
nu are ce să facă, nu are nici bani ca să plece acolo, departe,
unde sînt copiii lui. Mama ei de viaţă! Şi nepotul ăsta
care tot pune întrebări. Într-o bună zi, bunicul joacă
table singur, tot bombăne, nepotul tot îl ia la întrebări,
bunicul îl repede – „Nu înţelegi nimic, nu eşti
nepotul meu...“ –, apoi, mama îi spune băieţelului
nedumerit că prietenul bunicului, arabul, „sărman şi ars de
dor“, a murit. Asta e tot. Povestită nu are haz, dar citită e
plină de haz şi mai ales de miez. Prietenia nu e chiar un lucru de
lepădat pe lumea asta, ar fi vrut să ne spună cel care nu a ajuns
să fie numit Bedros.
Laura Andreşan este o fată brunetă
care apare des prin reviste şi pe la televiziuni, mai ales după
miezul nopţii, cînd lumea citeşte mai puţin ca altădată,
dar cască gura la lucruri despre care nici în vise nu se
pomenea. Cam aşa. Cam atît.
Luna asta, pe 31 august, William
Saroyan ar fi împlinit o sută de ani. Dacă ar fi trăit. Nu
mai trăieşte. Nici prietenul lui şi al nostru, Cik Damadian.
Dovadă că poveştile şi femeile sînt mai tari decît
moartea sînt şi aceste rînduri.
William Saroyan este unul dintre cei
mai importanţi scriitori americani ai secolului al XX-lea, probabil
singurul căruia i-au fost decernate atît Premiul Pulitzer, cît
şi Oscarul, opera sa continuînd să fie reprezentată pe
scenele şi ecranele din întreaga lume. William Saroyan (31
august 1908-18 mai 1981) s-a născut în Fresno, California,
fiind al patrulea copil al lui Armenag şi Tacuhi Saroyan, amîndoi
emigranţi. În prima jumătate a anului 1928, William Saroyan a
ajuns la concluzia că atmosfera din Fresno, Oakland, sau San
Francisco, unde îşi petrecuse cea mai mare parte din copilărie
şi adolescenţă, nu era favorabilă dezvoltării talentului său de
scriitor, talent în care el avea o încredere deplină, şi
pleacă la New York. După cum mărturisea, era necesar să meargă
la New York, „unde se publică revistele şi cărţile“; „eram
un emigrant, şi toţi emigranţii se duc la New York“. Va reveni
după aproximativ şase luni; de altfel, spaţiul în care
evoluează majoritatea povestirilor şi a pieselor sale este Fresno,
California – centrul vieţii armeno-americane în California,
unde a şi crescut.
Din opera sa, menţionăm piesele My
Heart’s in the Highlands (1939) / Inima mea e pe înălţimi,
The Time of Your Life (1939) / Timpul vieţii tale (Premiul Pulizer
în 1940) şi cărţile de proză The Daring Young Man on the
Flying Trapeze and Other Stories (1934) / Cutezătorul tînăr
de la trapezul zburător, Inhale and Exhale (1936) / Inspiră şi
expiră, Little Children (1937) / Copilaşii, Peace, It’s Wonderful
(1939) / Pacea e minunată, The Way to be Alive (1939) / Cum să
trăieşti, My Name Is Aram (1940) / Mă cheamă Aram, The Human
Comedy (1943) / Comedia Umană (Premiul Oscar pentru Cel mai bun
scenariu în 1944).
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters