OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă“.

L. Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus

Asta trebuia eu să înţeleg şi să apreciez. O carte se judecă per ansamblu, nu în de-taliu. Se ia en gros, nu la preţul cu amănuntul. Dacă pricepeam la timp lucrul acesta, scriam o adevărată cronică în Observator cultural. N-o lăsam pe Laura Stanciu să treacă de la scriitura cu autoservire la autorecenzie. N-aş fi pus-o în situaţia ingrată de a vorbi de una singură despre „context, text şi subtext“, ca şi cum i-ar fi murit toţi lăudătorii.

Prin urmare, iertare Laura Stanciu! În primul rînd, pentru disconfortul creat cînd totul părea să meargă bine cu noua carte. Iertare pentru că n-am înţeles că plagiatul nu ţine de „fond“, de ceea ce contează cu adevărat într-un produs intelectual de calitate. Am căzut astfel, cu tot cu demonstraţia mea, în derizoriu. Iertare şi pentru că ofer mai jos alte cîteva mostre de bună şi modernă metodă. Nu doar din cartea cu pricina, ci şi din precedentele (la aceste din urmă exemple am ajuns între timp). Sînt suficiente? Nu de alta, dar „replica“ n-a răspuns, de fapt, la chestiune. În loc de căinţă, am găsit acolo un uluitor exerciţiu de autoadmiraţie. Şi un pic de autovictimizare. E drept, rodul muncii oneste nu trebuie pus în discuţie. Dar cum să-l mai distingi într-un asemenea mixaj? Cine l-a compromis, împletindu-l cu necinstea?

Concepţia episcopului român despre naţionalitate era circumscrisă climatului de opinie istoric şi legal al perioadei. Ideea originii romane a poporului român, care urma să devină piatra de temelie a gîndirii naţionale româneşti moderne, a rămas, pentru Inochentie Micu, o simplă armă politică, dar în nici un caz printre cele mai importante (Laura Stanciu,Iluminism central european, p. 255, fără nici o notă de subsol; carte finanţată şi din grantul CNCSIS, nr. 46, 2008).

Concepţia sa despre naţionalitate era circumscrisă climatului de opinie istoric şi legal al perioadei. Ideea originii romane a poporului român, care urma să devină piatra de temelie a gîndirii naţionale româneşti moderne a rămas pentru Klein o simplă armă politică şi în nici un caz printre cele mai importante (K. Hitchins, Conştiinţă naţională şi acţiune politică, vol. I, p. 41).   

Avem de a face cu un adevărat program de renaştere, de reformă internă a Bisericii Unite, într-un spirit care ne aminteşte de modelulReformei Catolice de după Conciliul de la Trento. Păstrînd proporţiile, situaţia era asemănătoare (L. Stanciu, Iluminism central european, p. 157, cu trimitere la cartea din care au fost preluate cele două fraze, paginile indicate neavînd însă legătură cu subiectul).

Este vorba de un adevărat program de renaştere, de reformă internă a acestei biserici, într-un spirit care ne aduce în faţă modelul Reformei Catolice de după Conciliul de la Trento. Păstrînd proporţiile, situaţia e asemănătoare (C. Ghişa, Biserica greco-catolică din Transilvania 1700-1850, Cluj-Napoca, 2006, p. 42).

Exprimată în 1697, cu prilejul primului sinod de Unire, reafirmată şi reconfirmată în 1701, în a doua Diplomă leopoldină a Unirii, doleanţa punea în lumină hotărîrea înaltului cler (aflat, desigur, în conivenţă cu straturile superioare, mic nobiliare, ale propriului laicat) de a face dinUnire poarta de acces a românilor din Transilvania, ca grup distinct, ca „fii ai patriei“, în sfera drepturilor publice, în legalitate. Catolicismul urma să fie, în viziunea acestei elite cu un acut simţ politic, calea de spargere a străvechiului monopol „constituţional“, discriminator, deţinut de nobilimea maghiară, de saşi şi de secui (L. Stanciu, Iluminism central european, p. 272-273, fără nici o trimitere la subsolul paginii).

Exprimată în 1697 şi reafirmată în 1701 (în a doua Diplomă leopoldină a unirii), doleanţa punea în lumină hotărîrea înaltului cler – aflat, desigur, în conivenţă cu straturile superioare, mic nobiliare, ale propriului laicat – de a face din unire poarta de acces a românilor din Transilvania, ca grup distinct, ca „fii ai patriei“, în sfera drepturilor publice, în legalitate. În viziunea acestei elite cu un indiscutabil simţ politic, unirea cu catolicismul urma să fie mijlocul de spargere a străvechiului şi discriminatorului monopol „constituţional“ deţinut de nobilimea maghiară, de saşi şi de secui (O. Ghitta, Istoria Transilvaniei, vol. II, p. 388).

Promotor al noii istorii, L. Febvre realizează „înnoirea“ în o serie de direcţii. El a fost unul dintre cei care au stabilit conexiuni interdisciplinare între istorie şi alte discipline, precum geografia, psihologia, sociologia, dialectologia, printre altele şi pentru a contracara abordările pozitiviste de pînă la el, în încercarea de a surprinde „utilajul mintal“ al unei epoci. În acest context de răsturnări metodologice, el nu a ignorat limba, care nu este o „simplă cale de acces, ci o cale cardinală de acces la social“. Este convins de importanţa cooperării cu filologii, de la care se poate împrumuta inventarul dialectelor, valoroase în înţelegerea istoriei rurale, sau cu cercetătorii în semantică, ce pot să restituie istoria cuvintelor „grele de sens“, contribuind astfel la istoria ideilor. Lingvistica pe care o avea în vedere Febvre era una prestructurală, o lingvistică istorică, cu care dorea să ajungă la originea cuvintelor, la evoluţia lor semantică în timp, pentru a le pune apoi în relaţie cu mersul istoriei în general. G. Duby, istoric al mentalităţilor în linia lui Febvre, preocupat de a distinge între reprezentările proprii ale istoricului şi reprezentările, imaginea pe care o epocă, o societate şi-o face despre sine, studiază sistemele de semne care construiesc această imagine, cu evoluţia şi transformările lor. Ritualurile de orice fel, folclorul, operele literare etc. sînt în acest scop obiectul unei semiologii în care limbajul, ca unul dintre sistemele de semne de prim rang, se cerea descifrat cu precădere. A. Dupront nu se mulţumeşte cu preluări accidentale din lingvistică în folosul cercetării istorice. Pe deplin conştient de importanţa limbajului, dar şi de faptul că istoricii s-au preocupat prea puţin de acesta, tratîndu-l la egalitate cu celelalte sisteme de semne, în manieră superficială, exterioară, el are în vedere constituirea unei noi discipline: semantica istorică (L. Stanciu, Orientări în studiul discursului istoric. Aspecte semantice. O propunere pentru istoria Transilvaniei, Alba Iulia, 2005, Bibliotheca Universitatis Apulensis, XIII, p. 62-63, cu două trimiteri la subsolul paginii, una la cartea lui L. Febvre, Religia lui Rabelais, alta la cartea lui G. Duby, Cele trei ordine, ambele preluate din pasajul plagiat).

Promotor al noii istorii, L. Febvre realizează „înnoirea“ în o serie de direcţii. El a fost unul dintre cei care au stabilit conexiuni interdisciplinare între istorie şi alte discipline, precum geografia, psihologia, sociologia, dialectologia, printre altele şi pentru a contracara abordările pozitiviste de pînă la el, în încercarea de a surprinde, cum spuneam, „utilajul mintal“ al unei epoci [...]. În acest context de răsturnări metodologice, fireşte, el nu a ignorat limba, care nu este o „simplă“ cale de acces, ci o „cale cardinală“ de acces la social. El este convins de importanţa cooperării cu filologii, de la care se poate împrumuta inventarul dialectelor, valoroase în înţelegerea istoriei rurale, sau cu cercetătorii în semantică, ce pot să restituie istoria cuvintelor „grele de sens“, contribuind astfel la istoria ideilor [...]. Lingvistica pe care o avea în vedere era o lingvistică prestructurală, o lingvistică istorică, cu care dorea să ajungă la originea cuvintelor, la evoluţia lor semantică în timp, pentru a le pune apoi în relaţie cu mersul istoriei în general. G. Duby, istoric al mentalităţilor în linia lui L. Febvre, preocupat de a distinge între reprezentările proprii ale istoricului şi reprezentările, imaginea pe care o epocă, o societate şi-o face despre sine, studiază sistemele de semne care construiesc această imagine, cu evoluţia şi transformările lor. Ritualurile de orice fel, folclorul, operele literare etc. sînt în acest scop obiectul unei semiologii în care limbajul, ca unul dintre sistemele de semne de prim rang, se cerea descifrat cu precădere. A. Dupront nu se mulţumeşte însă cu preluări accidentale din lingvistică în folosul cercetării istorice. Pe deplin conştient de importanţa limbajului, dar şi de faptul că istoricii s-au preocupat prea puţin de acesta, tratîndu-l la egalitate cu celelalte sisteme de semne, în manieră superficială, exterioară, el are în vedere constituirea unei noi discipline: semantica istorică (Delia Marga, Introducere în analiza discursului, cu referire la istorie şi sfera publică, Cluj-Napoca 2003, EFES, p. 215-216).

Între premisele de luat în seamă ar fi aceea că lexicometria nu favorizează un element sau altul în discurs, ea se bazează pe uniformitatea despuierii, exhaustivitatea extraselor şi singularitatea criteriului aplicat în despuiere. Există, după Demonet, trei opţiuni fundamentale: 1. alegerea itemurilor formale (acestea, şi nu restul textului, reprezintă, de fapt, obiectul de analiză) care se păstrează la forma lor din text, de la suprafaţa discursului, şi nu se aduc pentru analiză la forma de dicţionar, din limbă; aceasta deoarece texicometria este o „statistică a întrebuinţărilor“, cum spunea Ch. Muller; 2. alegerea reţelei statistice – statistica matematică ajută la stabilirea de „reţele“ de-a lungul a trei axe: „paradigmatic“, „sintagmatic“, „situaţional“, în acest ultim caz fiind vorba despre relaţia dintre „condiţiile de producere şi formale lexicale“, sensul fiind rezultanta globală a acestora; 3. alegerea unei norme „intrinsece“, altfel spus, norma nu se referă la „limbă“, ci se instituie pornind de la datele corpusului (Laura Stanciu, Orientări în studiul discursului istoric, p. 70-71, fără note).

Între premisele de luat în seamă ar fi aceea că lexicometria nu favorizează un element sau altul în discurs; ea se bazează pe uniformitatea despuierii, exhaustivitatea extraselor şi singularitatea criteriului aplicat în despuiere. Există, după Demonet [...], trei opţiuni fundamentale: 1. alegerea itemurilor formale (acestea, şi nu restul textului, reprezintă, de fapt, obiectul de analiză) care se păstrează la forma lor din text, de la suprafaţa discursului, şi nu se aduc pentru analiză la forma de dicţionar, din limbă; aceasta deoarece lexicometria este o „statistică a întrebuinţărilor“, cum spunea Ch. Muller; 2. alegerea reţelei statistice – statistica matematică ajută la stabilirea de „reţele“ de-a lungul a trei axe: „paradigmatic“, „sintagmatic“, „situaţional“, în acest ultim caz fiind vorba despre relaţia dintre „condiţiile de producere şi formale lexicale“, sensul fiind rezultanta globală a acestora; 3. alegerea unei norme „intrinsece“, altfel spus, norma nu se referă la „limbă“, ci se instituie pornind de la datele corpusului (Delia Marga, Introducere în analiza discursului, p. 228).

Ca metodă, Bojincă şi-a construit scrierile discutînd pe rînd tezele „cîrtitorului“ în spiritul de analiză specific Luminismului. Nu-şi propunea să dea o nouă schemă de argumentare a teoriei descendenţei, întrucît aceasta exista deja şi-i aparţinea lui Petru Maior. Dar scrierea venea astfel să apere un adevăr deja demonstrat, operă a generaţiei anterioare, pe care-l va ridica la rang de atribut fundamental al întregii naţiuni. Şcoala Ardeleană făcuse apel la origini, vechime, continuitate, întîietate pe aceste pămînturi, în argumentele pe care le aducea pentru susţinerea programului naţional. Acum demonstrarea romanităţii era încadrată în preocupările pentru definirea şi delimitarea caracteristicilor naţiunii române, aducîndu-se o însemnată contribuţie teoretică la definirea conceptelor de naţiune, naţional şinaţionalitate. Răspunderea este o carte de conjunctură culturală şi politică, scrisă cu patos, spontană în reflecţii şi preţioasă, pentru imaginea de frescă în care cuprinde elementele definitorii ale climatului ideologic. Ca metodă şi concepţie remarcăm tendinţa lui Bojincă de a colecţiona orice mărturie referitoare la romanitatea românilor, indiferent de reputaţia sau de valoarea celui care a scris-o, fiind mai puţin preocupat de interpretarea lor critică. Bojincă rămîne tributar izvorului, din tiparul căruia nu poate merge prea departe. El a reprodus pasaje întregi şi a tezaurizat o cantitate de informaţie capabilă să vorbească prin însăşi prezenţa ei. (Laura Stanciu, Biografia unei atitudini: Petru Maior 1760-1821, Cluj-Napoca, 2003, Editura Risoprint, p. 400, fără nici o trimitere la subsolul paginii; carte finanţată prin grantul 1280 cu CNCSIS).

Ca metodă, Bojincă şi-a construit scrierile discutînd pe rînd tezele „cîrtitorului“ în spiritul de analiză specific luminismului. Nu-şi propune să dea o nouă schemă de argumentare a teoriei descendenţei, întrucît aceasta există deja şi-i aparţine lui Petru Maior. Scrierea vine astfel să apere un adevăr deja demonstrat, operă a generaţiei anterioare, pe care-l va ridica la rang de atribut fundamental al întregii naţiuni [...] Anterior, în acelaşi context, Şcoala Ardeleană făcuse apel la origini, vechime, întîietate pe aceste pămînturi, în argumentele pe care le aducea pentru susţinerea programului naţional. Acum demonstrarea romanităţii este încadrată în preocupările pentru definirea şi delimitarea caracteristicilor naţiunii române, aducîndu-se o însemnată contribuţie teoretică la definirea conceptelor de naţiune, naţional şi naţionalitate. Răspunderea este o carte de conjunctură culturală şi politică, scrisă cu patos, spontană în reflecţii şi preţioasă pentru imaginea de frescă în care cuprinde elementele definitorii ale climatului ideologic. Ca metodă şi concepţie remarcăm tendinţa lui Bojincă de a colecţiona orice mărturie referitoare la romanitatea românilor, indiferent de reputaţia sau valoarea celui care a scris-o, fiind mai puţin preocupat de interpretarea lor critică. Rămîne tributar izvorului, din tiparul căruia nu poate merge prea departe; reproduce pasaje întregi, tezaurizînd o cantitate de informaţie capabilă să vorbească prin însăşi prezenţa ei (Nicolae Bocşan, „Studiu introductiv“ la Damaschin Bojincă, Scrieri. De la idealul luminării la idealul naţional, Timişoara, 1978, p. XXIII).

Ideea romanităţii domină epoca şi conştiinţele, descendenţa romană fiind cel mai de seamă atribut al naţiunii române. În efortul de emancipare a naţiunii, acest certificat de nobleţe trebuia scos în adevărata sa lumină, prezentat lumii şi naţiunii, încît, la un moment dat, romanitatea ajungea să se identifice cu naţionalul, constituind unul din elementele definitorii ale individualităţii naţionale. Cartea surprinde, ca şi Istoria lui Petru Maior din 1812, aşa cum am mai afirmat-o, faza de tranziţie a conceptului modern de naţiune, de la sinteza epocii Supplex-ului la concepţia romantică [...] În aceiaşi termeni se va exprima şi Eftimie Murgu, în polemica purtată cu Sava Tököly [...] Limba, asemeni concepţiei maioriene, constituia al doilea argument de mare greutate al romanităţii şi, logic, un alt element delimitant al individualităţii naţionale, fiind un puternic factor de unitate a naţiunii. Unitatea şi continuitatea lingvistică au constituit o garanţie a existenţei ca individualitate naţională, adevăr de care epoca lui Bojincă este perfect conştientă, prefigurînd enunţurile romantice. Românii, de-a lungul zbuciumatei lor istorii, scria Bojincă „[...] şi cînd au fost asupriţi de barbari, din toate puterile (limba) o ţinea şi o apăra s-au sîrguit“, „limba sa cea mumească totdeauna mai mult au preţuit-o“. Peste numai doi ani, Bojincă distingea clar factorul lingvistic între caracteristicile naţiunii. Pe linia Şcolii Ardelene se înscriu şi consideraţiile despre continuitatea de vieţuire romană şi apoi românească în aceste ţinuturi. În acelaşi spirit polemic, de ripostă împotriva teoriilor calomnioase, Bojincă invoca mărturiile unor învăţaţi români sau străini despre continuitate (L. Stanciu, Biografia unei atitudini, p. 401, fără nici o trimitere la subsolul paginii, cu toate că pasajul conţine un citat!!!).          

Ideea romanităţii domină epoca şi conştiinţele, descendenţa romană fiind cel mai de seamă atribut al naţiunii române. În efortul de emancipare a naţiunii, acest certificat de nobleţe trebuia scos în adevărata sa lumină, prezentat lumii şi naţiunii, încît, la un moment dat, romanitatea ajunge să se identifice cu naţionalul, constituind unul din elementele definitorii ale individualităţii naţionale. Cartea surprinde foarte bine faza de tranziţie a conceptului modern de naţiune de la sinteza epocii Supplex-ului la concepţia romantică [...] În aceiaşi termeni se va exprima şi Eftimie Murgu, în polemica purtată cu Sava Tököly [...] Limba, al doilea argument de mare greutate al romanităţii şi, logic, un alt element delimitant al individualităţii naţionale, a fost un puternic factor de unitate a naţiunii. Unitatea şi continuitatea lingvistică au constituit o garanţie a existenţei ca individualitate naţională, adevăr de care epoca lui Bojincă este perfect conştientă, prefigurînd enunţurile romantice. Românii, de-a lungul zbuciumatei lor istorii, scria Bojincă „şi cînd au fost asupriţi de barbari, din toate puterile (limba) a o ţinea şi a o apăra s-au sîrguit“, „limba sa cea mumească totdeauna mai mult au preţuit-o“. Peste numai doi ani, Bojincă distingea clar factorul lingvistic între caracteristicile naţiunii. Pe linia Şcolii Ardelene se înscriu şi consideraţiile despre continuitatea de vieţuire romană şi apoi românească în aceste ţinuturi. În acelaşi spirit polemic, de ripostă împotriva teoriilor calomnioase, Bojincă invocă mărturiile unor învăţaţi români sau străini despre continuitate (N. Bocşan, „Studiu introductiv“, p. XXIV).

P.S. Am la îndemînă şi alte asemenea exemple. Mă opresc însă aici, pentru a nu abuza de generozitatea celor de la Observator cultural şi de răbdarea cititorilor revistei. Dacă Laura Stanciu, lovită parcă de amnezie, continuă să nu-şi aducă aminte ce a făptuit cu mîna ei, să-mi dea public un semn şi-i voi răspunde. De data aceasta, la tribunal. De acum, întrebarea care se pune nu e dacă a plagiat în ultima ei carte, ci dacă a scris vreuna fără să-şi fi însuşit fraudulos textele altora.