Lazăre, sapă-ţi mormîntul, îţi spun!

Autor: Florin SIA | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Avem parte de veşti bune. S-a lansat pe piaţă ultimul album Nick Cave & The Bad Seeds. Nu, nici de data asta Nick Cave & The Bad Seeds nu ne-au livrat un album vesel sau măcar puţintel mai tonic. Dacă alţi supravieţuitori ai goth-punk-ului s-au dat peste cap şi au îmbrăcat veşminte noi, ca de exemplu Joy Division, sau şi-au descoperit părţi mai însorite (vezi The Cure), Nick Cave, de vreo 30 de ani, de cînd a debutat cu The Birthday Party, o ţine pe-a lui. Ingredientele de bază ale muzicii sale au rămas aceleaşi: angoasă, alienare şi erotism morbid. La fel stau lucrurile şi cu ultimul său album, Dig!!! Lazarus Dig!!!. Avem de-a face cu un produs muzical care te prinde cu adevărat de-abia la a doua ascultare, cînd, fără să-ţi dai seama, te simţi descoperit şi permeabil.

Prima piesă, ce dă şi titlul LP-ului, îţi spune din capul locului cum stau lucrurile: nu e loc pentru speranţă. Lazăr sau Larry, după cum îl numeşte autorul, se trezeşte înviat împotriva voinţei sale. Versiunea oficială a învierii lui Lazăr este întoarsă pe dos. Lazăr nu e un personaj mîntuit, ci mai degrabă un mort în viaţă, astfel că tot ceea ce-i rămîne de făcut este să-şi sape din nou mormîntul. Mesajul este furnizat obsesiv şi nervos printr-un refren ce se încăpăţînează să te biciuie cu regularitate. Alte piese aduc în scenă un erotism cîntat cînd furios, cînd potolit-melancolic.

În Lie down (and be my girl), nevoia erotică intră sub specia urgenţei şi a imediatului: „It’s a matter of some urgency/ O, darling can’t you see, I can’t hold back the tide/ Lie down here and be my girl“. La fel de agresive sînt şi melodiile Midnight man şi Today’s lesson, unde rock’n roll-ul este împănat cu o atmosferă onirică şi descătuşări orgiastice. Textura muzicală şi ritmul reuşesc să ridice şi să susţină toată explozia aceasta psihedelică. Halucinantă (sau halucinogenă?) se dovedeşte a fi şi piesa The night of the lotus eaters. Sunetul e ameninţător, dragonii hoinăresc prin mall-uri, totul seamănă cu o noapte valpurgică marină: „I like floating here, it’s nice/ They’ve hung seaweed around my hips/ And I do the hula for the hungry ones“. Trebuie precizat însă că albumul nu e exploziv pe toată durata lui. Nick Cave ştie să presare din cînd în cînd momente de-un lirism aproape dulceag. Pe piesa Moonland, în ritmul unui bas sec, artistul îşi descoperă vulnerabilitatea. Îşi urmăreşte iubita într-o noapte pustie şi nisipoasă. Şi totuşi, pare că-şi gustă cu plăcere singurătatea, dincolo de ce spun versurile. Se apleacă peste durerea lui cu poftă, acompaniat de-o chitară tînguitoare.

Parcă şi mai răvăşitoare este piesa Hold on to Yourself. Găsim aici o melancolie western, pe care artistul a mai cîntat-o şi pe soundtrack-ul filmului The Proposition. Muzica aminteşte de rockul anilor ’60. Inima sîngerează, dragostea e purulentă, iar la radio „There’s some cat on the saxophone/ Laying down a litany of excuses“. Pe piesa Jesus of the moon, eroul nostru simte nevoia unei schimbări. Nu se ştie cine a fost de vină, dar dragostea s-a consumat, şi înaintea lui stau deja nişte zîmbete feminine foarte ademenitoare.

Ceva mai încolo dăm de o piesă grea, plină de nedumeririri metafizice (We call the author to explain). Tonul este revendicativ, autorul e scîrbit de toate cele. Unde-i coerenţa, unde-i ordinea? Supărarea din spatele discursului aminteşte de răzvrătirile lui Iov. Pumnii ridicaţi spre cer, critica socială, acuzele cer un răspuns, o explicaţie. Ne trebuie un autor pe care să-l învinovăţim.

Pînă la urmă, nu neapărat în ordinea de pe LP, concluziile capătă ceva din înţelepciunea Ecleziastului: „Me, I ain’t going anywhere/ Just sit and watch the sun come up/ I like it here!/ I watch the people go ticking past“ (în piesa Albert goes west). Nimic nu e nou, toate-s la fel, ne spune muzicianul pe ultimul track, More news from nowhere. Prezenţele feminine par identice, capabile să genereze doar o adîncă plictiseală. Nimic nu-l mai uimeşte şi păcăleşte. Betty X e urmată de Betty Y, de Miss Poly, Elena, Deanna… Una seamănă cu o prinţesă nubiană, alta pare că-i poate alunga singurătatea, cealaltă stă foarte drăguţă în cadrul uşii, dar, în final, nu-i nici o veste bună care să-i curme spleen-ul. Toate feţele şi toate însuşirile se contopesc într-o masă obscură. Tot acasă-i mai bine. Nu se ajunge la deznădejde. Resemnarea e mai utilă.

În ultimii ani, Nick Cave se află într-o perioadă foarte rodnică. A compus soundtrack-uri pentru două filme, a scris un scenariu şi uite că mai are timp şi de-un album de studio (unul uimitor de bun). Adevărul este că, dincolo de imaginea lui de personaj chinuit şi nevrotic, Nick Cave e un artist extrem de muncitor. Dig!!! Lazarus Dig!!! a apărut la patru ani distanţă de Abattoir Blues/The Lyre of Orpheus şi imediat după proiectul Grinderman (2007). Nu reprezintă o schimbare radicală faţă de precedentele două albume (sau mai bine zis trei, ţinînd cont că Abattoir Blues/The Lyre of Orpheus e un dublu LP). A preluat ceva din sunetul dur, de garage-rock al proiectului Grinderman, dar şi din atmosfera sofisticat-tristă de pe Abattoir Blues/The Lyre of Orpheus. E un album construit cu simplitate şi cu o uimitoare economie de instrumente. Piesele conţin linii melodice suficient de distincte şi de catchy ca să te facă să-l asculţi într-un mod aproape compulsiv. Nu vă speriaţi, nu sînt şlagăre! Starea gloomy e la locul ei şi muzica e inaccesibilă celor cu inima seacă.

Puteţi să vă convingeţi nu doar ascultînd albumul, ci şi dînd o fugă pînă la Belgrad, pe 4 iunie. Se pare că Nick Cave va ocoli România în turneul de promovare a albumului, dar o fugă pînă la vecinii sîrbi vă poate da prilejul să audiaţi un concert teribil.

Recomanda articolul prin: