OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Faptul ca multe dintre discursurile care vorbesc despre contemporaneitate mizeaza pe un lexic apocaliptic sau cel putin amar-sceptic este bine cunoscut. Pe de alta parte, voci calde rasuna optimist in discursuri augurale care taie panglica unei noi virste istorice. Daca incercam sa intelegem prezentul prin noi insine putem scapa cu greu tentatiei de a-l proiecta ca o cezura, criza sau borna intr-o succesiune continua despre care, de aici incolo, nu mai putem sti nimic. Nu e decit o eroare de perspectiva prea omeneasca. Modelul interpretativ care poarta numele de constructivism social este in voga mai mult ca oricind, astfel ca, pentru adeptii sai, problema sensului realitatii se amina, poposind in efemere rezolvari discursive. Fiecare discurs reproduce o istorie care, in ciuda unor similaritati, difera de celalte. Iar trecutul, se stie, este o functie a prezentului.

Ultimul numar al revistei Le Débat (mai-august 2000) este dedicat in intregime bilantului sfirsitului de secol. Dar, desigur, perioada tematizata se extinde si interpretarile concluzive vizeaza de fapt ultima jumatate de secol. Trebuie spus ca revista Le Débat continua in prestigiu pe aceea care in anii ‘60-’70 a reprezentat focarul de propagare a nucleului dur teoretic francez – structuralismul si fiii sai –, Tel Quel, etc. Amindoua au fost concepute ca reviste-pilot, centre directoare ale pietei de idei din Hexagon. Despre insemnatatea centrului in cultura franceza voi reveni in cele ce urmeaza. Le Débat, condusa de istoricul si sociologul Pierre Nora, apare in 1980, an in care mor Sartre si Barthes, campionii existentialismului si, respectiv, al structuralismului, cele doua figuri fara de care cultura franceza a ultimei jumatati de secol n-ar fi fost aceeasi. In acel an, articolul de fond cu care Pierre Nora deschidea primul numar al noii publicatii se numea Que peuvent les intellectuels? La douazeci de ani, intrebarea se cere infim reformulata: „Ce mai pot intelectualii?“

Cu Le Débat, se spune, incepe primavara ideilor franceze: filozofia se scutura de metafizicul exhaustiv si migreaza spre politica si morala, in siaj anglo-saxon (lui John Rawls, celui caruia i se datoreaza in cea mai mare masura dezbaterea in cimpul filozofiei dreptului pe tarim francez, i se traduce in 1987 Théorie de la justice) si kantian (criticism si antropologie). Asa-numita filozofie 68 este denuntata ca impostoare si discursurile teoretice isi pierd treptat din virulenta, sententiozitate, isi pierd insa si puterea de seductie avuta in urma cu doua-trei decenii. Odata deschis fluxului de idei occidental, discursul teoretic francez incepe sa ia apa: el asimileaza, nu mai produce. Poate ca pasivitatea culturii franceze actuale, aflata in postura tigroaicei prinse si inchise la zoo, este ceea ce intereseaza cel mai mult in articolele sintetice din Le Débat.

Dintre acestea, doua mi se par esentiale pentru intelegerea contextuala a culturii franceze de astazi: Paysage intellectuel: changement de repères, de filozoful „nouazecist“ François Dosse, specialist, printre altele, in opera lui Paul Ricœur si Après la littérature, de Antoine Compagnon, critic si analist al fenomenului cultural francez, tradus si la noi cu Cinci paradoxuri ale modernitatii, la editura Echinox din Cluj. Primul discuta, asa cum reiese si din titlu, schimbarea de paradigma epistemica petrecuta in anii ’80, intr-un text amplu si exhaustiv, garnisit cu lucrarile de referinta care o atesta. Al doilea, mai umoral caci apartine unui littéraire, deplinge statutul contemporan al literaturii in cimpul cunoasterii si, mai ales, caderea libera in care se afla astazi literatura franceza in contextul celei universale. Este vorba despre o tema abordata deja intr-un articol publicat in primavara anului trecut, in care acelasi autor constata cu amaraciune si revolta, cu resemnare nu in ultimul rind, transformarea limbii franceze intr-o „langue comme les autres“.

Tonul primului este optimist, al celui de-al doilea, pesimist; unul jubileaza, altul se indurereaza – nici o legatura aparenta. Fiecare interpretare se poate justifica in fel si chip. François Dosse saluta anii optzeci ca fiind clipa in care regele a fost (dat de) gol pe tarimul ideilor franceze: constiinta critica, iubirea de semeni, morala, politica, praxisul, Celalalt s-au trezit si si-au ocupat locurile de onoare printre temele discursurilor teoretice. Sofismul, impostura, glosolalia pseudostiintifica au fost ingropate sub pamintul reavan aruncat cu spor de noii umanisti: pina la urma, nu aceia, ci acestia au avut dreptate – oricum, cineva trebuia sa aiba dreptate. Compagnon, pe de alta parte, clameaza moartea literaturii si constata apropierea unor alti gropari, aceia care o vor inmorminta odata cu istoria-i glorioasa de aproape doua secole. Stiam noi, sar imediat foucauldienii si alti „ex-nihilisti“: omul a murit, literatura moare si ea: previziunea s-a adeverit! Nu ca nu s-ar mai scrie fictiune, poezie, dar literatura nu-si mai gaseste locul printre preocuparile, valorile noastre, printre vizibilitatile (pentru a folosi un termen foucauldian) epocii. Anonima si „invizibila“, literatura si-a pierdut, daca se poate spune asa, ideea, s-a izolat, s-a trecut, pentru ca frumusetea ei nu mai spune nimic esential si, cel mai grav, nu mai salveaza pe nimeni. Este de altfel propriu societatilor umane de a provoca istoria in momentul in care o posibila cale redemptiva s-a blocat sau este eclipsata de una considerata a fi mai sigura: astfel explica de exemplu Etienne Gilson victoria crestinismului asupra marilor curente ale filozofiei grecesti.

Cred ca, dincolo de aceste interpretari si inca altele posibile, ambii autori vorbesc despre moartea centralitatii. Constatarea este bine stiuta, reprezinta un subiect de top in cadrul studiilor culturale. Modelul francez intra in moarte clinica pentru ca a cultivat dintotdeauna centralitatea. Cultura franceza si Statul francez au avut permanent, cel putin in perioada moderna, post 1789, Parisul lor, Imparatul, Limba, ideea Universalitatii si Intelectualul lor, toti Unul si Unul. Cultura (in sens larg) franceza a functionat dupa modelul modei pariziene. Interpreti ai ei atit de diferiti ca germanul Norbert Elias si romanul Toma Pavel o atesta. Mereu in centru, ea s-a complacut in a se asculta fara certitudinea verficabila sau credinta mistica de a avea dreptate, de a fi gasit adevarul. In cadrul literelor franceze au vorbit intodeauna multi, dar au fost ascultati foarte putini: este aceasta din urma o dovada de imaturitate. Pentru ca cei care s-au facut auziti n-au pregetat in a da verdicte, in a se face ecoul Adevarului. Filozofia franceza a ultimului secol a fost, hélas, atit de putin franceza, desi scrisa de mari oameni de cultura, scriitori de o forta extraordinara, spirite speculative infinit mai subtile decit, astazi, puzderia de reciclatori „postmoderni“ anglo-saxoni. Obsesia cantitatii s-a mentinut insa: dupa modelul Hugo, Sartre, apoi Derrida, au scris in nestire. Literatura franceza, contaminata de aceeasi fantasma a centrului, a fost scrisa, cu exceptii, desigur, pentru idee: realismul si naturalismul „de clasa“, existentialismul si Noul Roman sint, asa cum plastic se exprima Livius Ciocarlie intr-o recenta editie a recentei sale rubrici din Romania Literara, „poetici de partid“. Nimeni altul decit Sartre spunea, prin vocea patetica a unui personaj din piesa sa Mustele, ca oamenii sint liberi, dar n-o stiu. Cultura franceza, litere &idei, era libera dar nu-si dadea seama de asta. De aceea mi se pare ca cele doua articole din ultimul Le Débat vorbesc despre acelasi lucru – François Dosse indirect, Compagnon cu grimasa dureroasa a luciditatii: despre somnolenta unei culturi.

Pe de o parte, faptul ca gindirea ’68 si-a dat arama pe fata nu are de ce sa ne bucure. Reconciliantii Lévinas si Ricœur nu sint mai vii, nu au suflul unor Foucault, Deleuze, Baudrillard sau Derrida in anii sai de glorie. Discursul solar al lui Lévinas devine monocord, apoi Finkielkraut si Bruckner, Alain Renaut si Luc Ferry isi cintaresc prea mult vorbele inainte de a le articula, tonul e circumspect si spectrul datoriei de a fi corecti planeaza prea apasator deasupra discursurilor lor. Cu siguranta, daca ne place filozofia, nu-i citim pe Platon sau pe Hegel, pe Marx sau pe Freud pentru ca au avut dreptate, pentru obolul de pace pe care l-au adus umanitatii. De cind eseul filozofic francez este responsabil, decent, puterea sa de iradiere a scazut. Alternativa bine-rau nu trebuie sa fie cea care decide oportunitatea unui text. Altfel, si aplicat la cazul nostru, zimbetul biruitor al intelighentiei franceze de azi se va ingalbeni, caci nu e tocmai magulitor sa devii o anexa a filozofiei anglo-saxone, de mult liberala, de mult responsabila, pacifista etc.

Pe de alta parte, faptul ca ponderea literaturii in programele scolare si universitare franceze, la fel ca si aceea a limbii franceze ca limba straina, in programele de invatamint din Statele Unite, de exemplu, scade, nu este un fenomen alarmant. Antoine Compagnon, departe de a fi un foucauldian, isi dovedeste prin articolul sau fidelitatea fata de modelul cultural francez, falimentar astazi: si ce daca tinerii francezi vor citi sau asculta si altceva decit literatura franceza, si ce daca nu vor fi la curent cu hipotipoza sau asindeta si vor comenta in schimb un articol de presa? Pesimismul sau nu mi se pare drept. El defineste un spirit integrat organic unei culturi care fuge de alternative, de „structuri in miscare“, de spiritul numit de la un timp „postmodern“ (cu toate vicleniile sale). Postmodernismul i-a adus literaturii franceze numai necazuri: in timp ce in State scria John Barth, in Franta scria Robbe-Grillet, care intelegea sa trateze criza realitatii cu buretele. Acum, abulia caracterizeaza o literatura in care un Jean Echenoz nu se amuza parodiind romane politiste intr-o lume extirpata de sens, ci scrie cu cinism contrafacut despre o lume pentru el trista in care calatoriile exotice sint pe post de ultime preparative inainte de moarte. De ce ar trebui literatura sa ocupe avanscena culturala franceza daca cei care o scriu acum nu cred, ei insisi, ca e cazul? Antoine Compagnon ar trebui sa fie fericit: mai putin constrinsi de programa in a citi texte care li se par anacronice, tinerii de azi vor putea sa se pasioneze liber de literatura nationala si, eventual, daca cred de cuviinta ca e necesar, sa o salveze.
Un ochi plinge, altul ride in acest numar aniversar al revistei Le Débat. Cel care ar trebui sa plinga ride, cel care ar trebui sa rida, plinge. Este o atitudine caracteristica felului in care intelectualii francezi – daca-i mai putem numi asa – isi reprezinta prezentul: la o oarecare distanta.