OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Kosovo si sirbii, Israelul si palestinienii, Sarkozy si Shoahul
Le Nouvel Observateur din saptamina 21-27 februarie dedica, asa cum era si de asteptat, de altfel, un spatiu evenimentelor celor mai recente din spatiul balcanic. Florence Aubenas, cunoscuta jurnalista din Belgia, care a fost vreme de sase luni ostatica in Irak (in anul 2005), semneaza un material intitulat „Kosovo. Bucuria si durerea“. Pe coperta revistei, cu o fotografie de la una dintre manifestatiile kosovare menite sa celebreze independenta, titlul este totusi altul: „Kosovo. Capcanele independentei“. Pina la urma, ce are mai multe capcane: bucuria albanezilor ori durerea sirbilor?

Dar daca despre fosta provincie albaneza, parte din Serbia si actualul stat independent recunoscut de unii si dispretuit de altii, scrie mai toata lumea, astfel incit sansele de a introduce noi elemente in dezbatere sint, totusi, destul de reduse, Nouvel Observateur atinge in alte materiale niste problematici care merita si ele atentie, acum ca intotdeauna.
Catre ultimele pagini ale magazinului, un interviu in exclusivitate cu Daniel Barenboïm, pianist si dirijor cu patru cetatenii: argentiniana, israeliana, spaniola si, de curind, palestiniana. Apropiat al lui Edward Saïd, Barenboïm este un personaj teribil de controversat in Israel: fondator al unei orchestre israeliano-palestiniene, pe 12 ianuarie 2008, dupa un concert tinut in Ramallah, a anuntat ca a acceptat cetatenia palestiniana cu titlu onorific. De asemenea, numele sau este legat de prima interpretare in concert a lui Wagner in Israel, din anul 1938 incoace (la un festival de vara din Ierusalim, in 2001). Ce afirma clar si raspicat Barenboïm? „Mi-e teama ca, daca nu le dam palestinienilor ceea ce li se cuvine, existenta Israelului ca stat evreu va fi pusa sub semnul intrebarii. Risca sa fie un scurt episod in istoria poporului evreu.“ Sau: „Hamasul este o creatie israeliana! [...] Au construit chiar un centru islamic in Gaza, fara sa se preocupe de conditiile de viata de acolo, si asta in conditiile in care palestinienii erau singurul popor arab laic!“.

Mergind putin pe firul istoriei evreiesti in trecut, ajungem insa la chestiunea Shoahului si, raportata la perioada contemporana, la chestiunea memoriei privind Shoahul. Una dintre ideile recente ale controversatului Sarkozy este aceea ca toti elevii din cours moyen 2e année (aflati la virsta de 10-11 ani, adica) sa aiba acces direct la „memoria“ unuia dintre cei aproximativ 11.000 de copii originari din Franta, victime ale Shoahului. Unul dintre principalele motive pentru o asemenea masura l-ar constitui aparitia agresiunilor antisemite de la virste din ce in ce mai fragede. Ceva intrucitva similar exista deja la Memorialul Holocaustului din Washington, unde fiecare vizitator primeste, la intrare, identitatea unui evreu exterminat acum mai bine de jumatate de secol. Nouvel Observateur il acuza insa pe Sarkozy de oportunism: aceasta tentativa nu ar reprezenta decit un instrument pentru devierea atentiei publicului de la viata sa personala si pentru contracararea scaderii increderii in rindul opiniei publice, din ce in ce mai evidenta. Simone Veil, supravietuitoare a Auschwitzului si sustinatoare a lui Sarkozy in timpul campaniei electorale, si Claude Lanzmann, realizator al filmului Shoah, au atacat propunerea presedintelui, acuzind-o de „activism memorial“ (Lanzmann) si alipindu-i epitete precum „inimaginabila si de nesustinut“. Ségolène Royal si François Hollande, fosti sustinatori ai ideii, si-au retractat si ei opiniile. Nouvel Observateur se alatura si ei acuzatorilor lui Sarkozy, care, prezentindu-si propunerea in fata Consiliului reprezentant al institutiilor evreiesti din Franta, si nu in fata tuturor francezilor, nu face altceva decit sa incerce sa-si impuna ideea sa „comunitarista“ asupra societatii franceze. Ceea ce in cercurile franceze de stinga nu da tocmai bine. Nu ca mi-ar parea rau de Sarkozy, totusi... Intrebarea ramine insa: ce e de facut cu agresiunile antisemite, ale caror autori sint deja copii mai tineri de 14 ani...? (C.C.)

- Socialul printre gunoaie
Pe post de cover story, saptaminalul Newsweek din 25 februarie alege ca titlu materialul „Murdaria Italiei. Cum devine o tara incintatoare zona de dezastru economic si politic a Europei“. Trecind peste faptul ca mess se poate traduce si prin mizerie, dar e mai bine sa alegem cuvintele cit mai putin dure, pe coperta te intimpina o fotografie cu un maldar de gunoaie zacind impasibile intre blocuri de locuinte cu plantute pe la balconase. Ca reportaj special, deasupra logoului este pozata o buburuza galbena pe post de masina a viitorului, impreuna cu sloganul de rigoare: „The future of the car is small“. Prin urmare, parca nu era de ajuns suprapopularea marilor metropole ale lumii, acum le mai paste si pericolul ingroparii in gunoaie. Cine e responsabil? Ramine in continuare intrebarea fara raspuns.

Mai mult, un alt reportaj de la pagina 18 vorbeste despre Italia ca despre „fosta, cindva, vedeta a Europei“, care se confrunta acum cu o alunecare dramatica spre neglijenta si neorinduiala, atit din punct de vedere politic, cit si economic. Iar titlul suna si mai plastic: „Caderea Imperiului Italian“. Titlul altui articol este „Italia. Agonie si extaz“. Iar despre Guvernul italian jurnalistii scriu ca „nu este disfunctional, ci nefunctional“. Despre viata publica in Italia zilelor noastre se spune ca este dominata de o „furie sterila“, iar cuvintul de ordine este cinism. Fara comentarii!
Socialul e ingropat total. Gunoaiele si crizele incep sa stearga imaginea fascinantei Italii.
Italia e subiectul principal, dar nu cea culturala la care visam cu totii, ci cea underground. Se pare ca esecul de a putea face ceva in privinta gunoaielor care au invadat strazile in Neapole este doar una dintre manifestarile lipsei de putere a Guvernului italian, creind puternica nemultumire a electoratului italian, desi politicienii inca sustin ca italienii sint multumiti in viata personala.
Daca am compara cele doua situatii, toata campania pe marginea incalzirii globale devine un fel de poezie pe linga ce va insemna gunoizarea globala.

- Arta, intre politic si social
Coperta Time din 3 martie este, spre deosebire de Newsweek, mai blinda cu cititorul. Figura lui George Clooney zimbind seducator in fata camerei deschide alte perspective existentiale, spre deosebire de gunoaie si crize de tot felul. „Ghici cine vine la cina?“ isi intituleaza Joel Stein articolul despre Clooney, in sectiunea „Profil“ al revistei, numindu-l pe acesta, nici mai mult, nici mai putin, „ultimul artist veritabil“.
La „Arte“ un articol despre Italia – autentica Italie culturala cu care sintem obisnuiti – descrie o expozitie de la Roma, care celebreaza arta si tehnologia inspirate din pasiunea italienilor pentru viteza. Articolul incepe cu un argument-justificare, ceva gen: astazi, pe fondul economiei care stagneaza, al esecului infrastructurii si al Guvernului nefunctional, iata, autoritatile din Roma vor sa arate ca situatia din acest moment nu este starea naturala a Italiei, sponsorizind o expozitie care sa celebreze gloria trecuta, intitulata Legenda vitezei.

Arta si politica nu prea merg mina in mina, desi „proprietarii“ lor, da. Asa ca, in masura in care evenimentul artistic este puternic ilustrat in paginile revistelor, politicul totusi domina scena. Foiletonul „Campania 2008 in SUA“ a ajuns la episodul „Lupta pentru democratii texani“. Batalia dintre Obama si Clinton pare facuta mai degraba de un scenarist hollyoodian decit inspirata de muza istorie. Batalia pretendentilor democrati este aceea de a cistiga „cit mai multe voturi albastre intr-un stat foarte rosu“.
Evident, ultima pagina este „dedicata“ problemelor din Kosovo. Sub titlul „Nasterea unei natiuni“, articolul este scris in ton aprobator, dar si ingrijorat, totodata. Kosovo poate fi independent, dar a-l face un „acasa“ viabil pentru locuitorii lui este probabil cea mai dura dintre provocari. Ca legenda, sub fotografia unui cetatean zimbitor de pe strada scrie: „Jubilind acum. Dar s-ar putea ca saracia si conflictele sa submineze entuziasmul kosovarilor“. Greu de crezut ca situatia sociala va fi echilibrata in cele din urma. (A.-M.P.)

- Din nou despre „moartea culturii franceze“
Le Magazine littéraire din februarie 2008 are cel putin doua puncte de interes, pe linga traditionalul sau dosar tematic mai mult decit competent, dedicat luna aceasta lui Aristotel si mostenirii culturale a Antichitatii (Aristote. Le désir des savoirs), cu ocazia incheierii initiativei de traducere integrala a scrierilor lui Aristotel (intinsa pe aproape 30 de ani, la Editura Flammarion). E vorba, pe de o parte, de reactiile a doi intelectuali francezi la ancheta publicata in Time la finele anului trecut (21 noiembrie), intitulata nici mai mult, nici mai putin decit Moartea culturii franceze.

Pe de alta, semnalez celalalt titlu de pe prima pagina si care nu trebuie ratat: in seria „Intilnirilor“ revistei, Marcel Gauchet si Pierre Manent discuta, provocati de reporterul Magazine littéraire, pe tema „Comment repenser la démocratie?“, relevind faliile si problemele inerente definitiei insesi a „democratiei“. Referitor la „declinismul“ culturii franceze – o tema in fond nascuta in chiar interiorul acestei culturi cu ani in urma deja si care astazi suporta efectul de bumerang, fiind retrimisa Frantei de vecinii istorici si malitiosi – doi intelectuali „bien vivants“ raspund fara ironii de prisos, cu justa masura si lipsa de morga. Ei sint, citez: „reprezentanti de site-uri Internet in voga“, mai precis Frédéric Martel (profesor si cercetator la Science-Po din Paris si coordonator al site-ului www.nonfiction.fr) si Benjamin Berton (romancier si „critic permanent“ pe site-ul www.fluctuat.net). Ambii recunosc un adevar nu chiar atit de nou, ca „Franta nu mai este o mare putere culturala, cum nu mai este nici o mare putere economica“. Frédéric Martel spune ca sistemul cultural francez trebuie regindit, insa nu dupa model american, care nu i se potriveste: el sugereaza „valorizarea“ francezilor proveniti dintre imigranti, care sa reimprospateze prin energie si tinerete blazarea culturii franceze. Un gest care ar pune in practica un discurs despre „diversitatea culturala“ ramas doar la nivel de „incantatie“... Benjamin Berton deplora si el pretentia vetusta de „universalitate“ a culturii franceze; „literatura generala“ si „gindirea universala“ sint concepte inadecvate mondializarii contemporane, bazate preponderent pe diferenta si recuperare a marginalului. Cultura franceza ar face bine sa renunte la vechi orgolii de suprematie si sa se adapteze realitatilor: „Astazi trebuie sa lasam lumea sa patrunda in interiorul literaturii franceze si sa nu mai credem ca ea deriva din aceasta literatura“.

- „Domnisoara Chanel a literaturii“
In numarul pe februarie din Lire e de citit interviul cu scriitoarea Annie Ernaux, o respectabila reprezentanta a autofictiunii franceze, care declara: „nu am nici o legatura cu autofictiunea“ si, mai ales, de vazut dosarul Françoise Sagan, dernières révélations. Sagan a murit in 2004, lasind drept mostenire unicului sau fiu, Denis Westhoff, „o datorie de un milion de euro“! Autoarea celebrului roman Bonjour tristesse, al carei chip pe jumatate baietesc ne priveste copilaros-viclean din coltul ochilor pe coperta intii (acompaniata de pisica si de tigara), a dominat o intreaga epoca, o libertina nonsalanta si talentata, o aventuriera indragostita de femei, maritata in pripa, pentru ca era insarcinata, cu Bob Westhoff (un american superb, si el homosexual...), mariaj care nu e singurul facut la repezeala si abandonat la fel de usor. Legenda „domnisoarei Chanel a literaturii“, cum a numit-o Bernard Frank (criticul literar care-i era bun prieten si pentru care Françoise Sagan rezerva intotdeauna in luxoasele-i locuinte o camera speciala) a eclipsat adesea calitatea propriu-zisa a operei. In prezent, scriitoarea revine in prim-plan intr-un film de Diane Kurys (care urmeaza sa apara in primavara) si prin adaptarea pentru televiziune a piesei de teatru Chateau de Suède, realizata de Florian Zeller. Interviu cu fiul ei, Denis Westhoff: „Mama nu era o lenesa“. Fotografii extraordinare: intr-una din ele, Françoise Sagan, „una dintre primele scriitoare-vedeta“, rulind cu „furie“ in Jaguarul ei de epoca (anii ’50). (A.D.)