OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alexandru CALINESCU
Adriana si Europa. Lecturi,
intimplari, pagini de jurnal
Editura Polirom, Colectia „Ego grafii“, Iasi, 2004, 282 p.


Pe la jumatatea anilor optzeci, am avut privilegiul unei experiente culturale inedite si pline de semnificatii, pe care o datorez integral bunului meu prieten (si coleg de banca, la vremea respectiva) Bogdan Calinescu. Intr-o dimineata cenusie de noiembrie, chiulind de la o materie imposibila – Studiul materialelor –, materie obligatorie in programa scolara ceausista, prevazuta cu testari serioase si mare tam-tam informational, am gasit refugiu in apartamentul de linga Hala Centrala (ieseana) al amicului si coechipierului meu de suferinta educationala. Hotariseram amindoi ca o joaca matinala cu Daisy, caniche-ul fara virsta si motanul schiop, cu expresie de sfinx (cele doua fiinte care animau locuinta la orice ora din zi si din noapte) ar fi fost mai potrivita decit expertiza in tehnologiile lemnului. Pentru citeva minute am intrat si in camera de lucru a tatalui lui Bogdan, unde mi se promise revelarea unei curiozitati. Desi intr-un bloc nou, situat intr-o zona buna, cu cladiri recente, incaperea respectiva nu avea nici o fereastra, fiind luminata permanent de o veioza mare, asezata pe coltul unui birou ticsit cu carti si hirtii. Camera „zidita“ mi-a amintit imediat de o povestire a lui Melville, unde, similar, munca se desfasura, tenace, in austeritatea celor patru pereti – fara comunicare cu lumea de afara.

Multitudinea de volume (unele deschise la diverse pagini) si reviste (majoritatea frantuzesti) imprastiate peste tot, dar aflate, indubitabil, intr-un echilibru al lor, stiut doar de locatarul (absent) al spatiului in discutie, sugerau o febrilitate a lucrului intelectual si, mai ales, a lecturii catre care eu si Bogdan, ca viitori umanisti, puteam numai aspira atunci, in formula reveriilor diurne omologate de Freud. Nu ma surprinsesera atit dimensiunile uriesesti ale efortului mental inmagazinat in acele texte ce se aflau in plin proces de decriptare semiotica (stiam deja foarte bine calitatile culturale ale omului din spatele bibliotecii), cit austeritatea conjuncturala in care ele se articulau. Incaperea respectiva parea chilia racoroasa a unui eremit medieval, absorbit de manuscrise interminabile, scrise pe pergamente stravechi. Or, in mintea mea, imaginea nu fuziona intru totul cu individul elegant (o combinatie placuta intre Alain Delon si Marcello Mastroiani), afabil si sportiv (jucam fotbal impreuna, uneori, pe terenul Universitatii) pe care il stiam din viata de toate zilele. Uimirea fu destul de mare si, in prelungirea ei, am inceput sa-l vad pe amintitul intelectual in pielea unui veritabil personaj. Personajul nu era altul decit Alexandru Calinescu, alintat de studentii sai de la Franceza (macar inainte de 1989) si le professeur.

De fapt, aparenta discrepanta pe care o sesizasem intre omul de societate si omul de biblioteca Alexandru Calinescu se grefa pe o neintelegere fundamentala, ce ne fusese inoculata in primul rind noua – tinerilor – de regimul comunist. Se construise deliberat, in liceul socialist, mitul scriitorului din turnul de fildes, al intelectualui „distrat“ (cu capul in nori, care va sa zica), „periferic“ din perspectiva sociala, „apolitic“ si, ca atare, lipsit de pericol pentru sistem (ca situatia a fost, in mare masura, inversa s-a vazut la sfirsitul ultimei decade din dictatura lui Ceausescu). Individul cu viata sociala („angajata“, cum ar veni, insa angajata doar intr-o singura directie, cea agreata de ideologia oficiala) nu mai putea avea si viata intelectuala (cel putin in sensul „cosmopolit“, „capitalist“ si, bineinteles, „vetust“ al termenului). Cultura aceasta „burgheza“, fara aderenta la existenta „multilateral dezvoltata“ a „omului nou“, era pentru mentionatii marginali, locuitori a unui univers utopic, sugerindu-se mai curind irelevanta pentru dinamica istorica. Trist este ca multi dintre noi incepuseram sa acceptam ipoteza si sa ne comportam in consecinta. Credeam, cu fiecare zi de scoala care trecea, ca, pregatindu-ma sa fiu intelectual umanist (neangajat in doctrina oficiala) si chiar scriitor, urma sa slujesc niste idealuri donqujotesti, atemporale si aspatiale, pe gustul unei minoritati de „inadecvati“ psihologic, asemanatori mie.

Scurta epifanie din camera de lucru (din acei ani) a lui Alexandru Calinescu (epifanie comparabila cu un „scurtcircuit“ intelectual joycian ori, mai corect zis, proustian), combinata cu imaginea publica a profesorului, dezinvolta si subversiva in raport cu marotele regimului, m-a convins subit de contrariu. In modelul precizat se creiona tipul de intelectual pe care o lume normala ar fi trebuit sa-l impuna. Un intelectual ambivalent, al carui univers mentalist sofisticat nu reprezinta un lux al societatii, ci chiar suportul sau esential de functionare. Cartile lui Alexandru Calinescu de dinainte de 1989 – despre Caragiale si Holban –, la fel numeroasele lui cronici si eseuri sau teza despre Gide faceau, inteligent, glisarea dinspre contextul abstract al literaturii catre zona eterogena, convulsiva si surprinzatoare a lumii in general (nu neaparat lumea romaneasca). Alaturi de un grup foarte restrins de critici autohtoni, din anii saptezeci-optzeci, in mod miraculos sincronizati cu universul cultural international, Alexandru Calinescu introdusese un stil in exegeza noastra, ce ar putea fi legitim asociat cu disciplina numita astazi studii culturale.

Atent la miscarile colectivitatii si institutiilor sale aidoma unui seismograf cultural ultraperformant, autorul Bibliotecilor deschise a dezvoltat, timpuriu, abilitati intelectuale asa-zicind „paranormale“, citind societatea prin intermediul unui text si, lucru si mai important, intelegind adesea textul prin descifrarea prealabila a societatii propriu-zise. Lectiile profesorului treceau astfel de spatiul limitat al amfiteatrului, conturind o noua cinetica a actului critic de la noi. Interstitiile si nou aparuta Adriana si Europa au confirmat pe deplin, dupa 1990 – daca mai era nevoie –, „ambivalenta“ intelectuala benefica a lui Alexandru Calinescu. In admirabilele eseuri cuprinse aici, dar si in celelalte risipite inca prin reviste si ziare, il vedem pe critic asezat comod – in varianta de observator atent (totusi relaxat), dominat de o voluptate epicureica – undeva la granita dintre spectacolul lumii si spectacolul culturii. Rezultatul este el insusi un spectacol fascinant, de data aceasta insa un spectacol al lecturii.
Marturisesc ca, desi cunosteam cele mai multe dintre textele incluse in Adriana si Europa, publicate, in timp, in Dilema (veche), am parcurs volumul de fata cu o placere deosebita, delectindu-ma cu insertiile sclipitoare ale mentionatei „ambivalente“.

Alexandru Calinescu recompune aici, din lecturi neasteptate si, frecvent, neobisnuite, tabloul stratificat, exotic si, pe alocuri, electrizant al unei lumi (sociale, politice, culturale) in schimbare (dupa disparitia polului comunist), lume ce se intinde pe citeva meridiane geografice, mergind din America Latina si de Nord pina in Europa Vestica, Centrala si de Est, Rusia, China si Orientul Mijlociu. Cine crede ca autorul scrie un jurnal de calatorie se insala. Voiajurile lui Alexandru Calinescu sint, intr-adevar, prezente in carte, insa doar minimal. Adevarata „calatorie“ e una textuala, a textelor, cum spuneam, care descifreaza societati. Umorul (pe care il consideram altadata voltairian) invadeaza si de aceasta data resorturile profunde si de suprafata ale analizei, constituindu-se intr-o veritabila „inginerie“ a cartii (un know-how al scriiturii de buna calitate). Toate atributele indicate mai sus capata consistenta inca din titlu. Nu poti citi sintagma „Adriana si Europa“ fara sa te intrebi imediat cine este Adriana? Raspunsul vine in articolul intitulat astfel, dar – aviz amatorilor de sofisticarii politologice si culturale, fixati pe cine stie ce interpretari complicate ale „europenitatii“, „integrarii“ ori „globalizarii“ – el surprinde neconditionat. Adriana e sotia lui Karembeu, faimosul fotbalist de culoare din nationala Frantei.

Frumoasa top model (cele mai lungi picioare din lume, dupa cum observa Alexandru Calinescu, 1,24 la o inaltime de 1,78), nascuta Sklenarikova si dotata cu dimensiuni incredibile (89-55-90), a fost prezenta pe stadion la toate meciurile Frantei din cadrul lui Euro 2000, facind tribunele sa fremete intens. Faptul da peste cap teoriile (aberante) ale suprematiei „raselor“ si, culmea, chiar ale „genurilor“ in fotbal. Intr-o prima faza, aparuse, printre sociologi si jurnalisti, convingerea ca intrarea echipelor mici in concertul fotbalistic european constituia o anticipare a largirii inevitabile a Uniunii Europene. Apoi, exhibarile nationaliste din fotbalul european au dus la ideea ca natiunea raminea totusi o realitate a Batrinului Continent, in ciuda eforturilor unioniste. Mai tirziu, se nascuse ingrijorarea ca amestecul raselor si natiunilor in echipele nationale si, mai ales, de club ar fi putut genera o uniformizare daunatoare a stilurilor de joc si, implicit, o „globalizare“ a fotbalului. S-a revenit asupra ipotezei, considerindu-se ca „metisajul“ e, pina la urma, sursa dinamismului in teren si, totodata, cheia succesului. In sfirsit, noua teorie a fost contrazisa atunci cind doua echipe „albe“ (Germania si Cehia) au ajuns in finala la un moment dat.

Mai mult, „doctrina“ apanajului fundamental masculin in fotbal s-a naruit, la Euro 2000, cind sotiile fotbalistilor francezi au aparut, in grup, intr-unul din balcoanele hotelului Crillon din Place de la Concorde, declansind entuziasmul multimilor bucuroase de victoria Frantei. In plus, prezenta Adrianei Karembeu in tribune la meciurile nationalei, prezenta tulburatoare, deja amintita, „s-a impus in asa masura“, observa Alexandru Calinescu, „incit, la semifinala cu Portugalia, un grup de suporteri arborau o pancarta pe care scria On est venu mater Adriana! (in traducere aproximativa, am venit sa cascam ochii la Adriana).“ Ca atare, eseistul adauga o noua „ipoteza de lucru“ lungii liste antropologice si sociologice de „teme“ fotbalistice: „Aceasta combinatie intre metisaj si umor arata, o data in plus, ca Franta a binemeritat titlul european“.
Memorabile sint si textele despre „pedepsele exemplare“ (pornind de la un incident din Coasta de Fildes, unde generalul Guei, conducatorul statului, a consemnat jucatorii echipei nationale intr-o cazarma si i-a instruit cu lectii de educatie civica, intrucit fusesera eliminati din Cupa Africii, de la un interviu pe care Marguerite Duras – autoarea Amantului – l-a luat lui Platini, aducindu-l la exasperare pe celebrul fotbalist – care a si declarat ulterior: „O ora cu Marguerite Duras a fost pentru mine mai grea decit orice meci al carierei mele.

Uneori, punea intrebari pe care abia reuseam sa le inteleg. N-am fost niciodata intervievat de cineva atit de ignorant in materie de fotbal.“ – si declaratia presedintelui clubului de fotbal Wimbledon ca, la o infringere cu mai mult de doua goluri diferenta in campionat, isi va duce sportivii, punitiv, la opere de Wagner, fiind convins ca „vor minca jaratic pe teren“ numai la gindul de a nu repeta teribila experienta, criticul observa „cit de putina atentie acordam virtutilor pedagogice ale culturii; perspectiva ca s-ar putea alege cu o condamnare la Dostoievski – cinci ani de Fratii Karamazov – sau la Joyce – zece ani de Ulise – ar putea face din potentialii infractori […] niste cetateni respectabili; dar chiar si o condamnare la trei pagini de Balzac risca sa fie astazi o masura disuasiva mai redutabila decit o usturatoare amenda“), jargonul metodic din invatamintul contemporan („Virtuozitatea la care au ajuns noii pedagogi l-a siderat si pe fostul ministru al Invatamintului din Franta, Claude Allgère. s…t. Povesteste, de exemplu, ca a intilnit intr-un document scolar urmatoarea fraza: Suparat ca nu poate sa-si exprime potentialitatile in cadru intern, Nicolas se investeste in spatiul exterior. Asta insemna [...] ca Nicolas, plictisindu-se la ore, se uita pe fereastra. Vizitind un colegiu, ministrul a remarcat, aprobator, ca profesorii lucrau in echipa si ca elevii erau activi. Directoarea a intervenit prompt: Dar, domnule ministru, va asigur ca unicitatea referentialului este respectata. Traducere: in scoala exista un profesor coordonator care asigura coerenta activitatilor. In fine, intr-o scoala elementara, e invitat sa viziteze un atelier de motricitate apropiata.

In realitate, era o simpla, banala ora de [...] caligrafie.“), filmul de spionaj plasat in Romania ceausista (un spion lasa, la Opera din Bucuresti, un mesaj secret in ruloul de carton al unui sul de hirtie igienica; comentariul lui Alexandru Calinescu este necrutator: „Dar ce hirtie! Alba, moale, fina, nici o asemanare cu hirtia nationala, cenusie si zgrunturoasa ca un glaspapier, ea insasi o raritate si un lux in epoca. A-ti imagina ca un asemenea articol putea exista in toaletele dintr-o institutie publica denota o necunoastere crasa a Romaniei anilor ’80. Chiar si in Romania anului 2001 el ramine o tentatie irepresibila. Un spion care ar proceda precum eroul din film si-ar rata, cu certitudine, misiunea – mesajul sau ar ajunge, cu sul cu tot, in casa unui cetatean cumsecade, strain de jocurile tenebroase ale agenturilor si serviciilor secrete“), activitatea lui Nabokov in America (consemneaza, cu zimbet discret, autorul: „Un anume Alfred Appel Jr., trimis de o revista universitara, Wisconsin Studies in Contemporary Literature, ii pune – lui Nabokov, n.m. – intrebari lungi, sofisticate si pline de referinte erudite.

Una dintre ele suna astfel: Se poate oare spune ca Invitation to a Beheading si Bend Sinister iau forma unor parodii ale romanelor antiutopice unde nucleul ideologic este suprimat – ceea ce face ca statul totalitar sa devina o metafora extrema si fantastica a incarcerarii spiritului, incit constiinta inlocuieste politica drept subiect al cartii? Raspunsul lui Nabokov: Da, e posibil), „vinatoarea de fumatori“ (text concentrat pe baiatul american care isi da mama in judecata pentru ca fumeaza… in casa), excesele de stinga ale Simonei de Beauvoir, episoadele exotice – culturale ori politice – din Cehia, Albania, China, Rusia s.a.m.d. Verva intelectuala a autorului, bagajul sau informational si, nu in ultimul rind, forta de captatio benvolentiae pe care o arunca in joc sint absolut impresionante. Rezultatul acestui amalgam de calitati este o carte splendida, sincrona impecabil cu genul de scriitura agreat la ora actuala de cititorul postmodern. Le professeur iese din nou, fara complexe, din camera semiobscura, plina de carti, pentru a-si delecta auditoriul. Un auditoriu din ce in ce mai extins, nu am nici o indoiala.