OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alaturi de comediile muzicale, predominante în repertoriu, pe care publicul le apreciaza atît de mult, Teatrul „Csiky Gergely“ din Timisoara a programat, în aceasta stagiune, spectacolul Lectia de Eugène Ionesco în regia lui Victor Ioan Frunza. Meritul regiei în aceasta montare este de a nu fi exagerat cu paratextul, cu alte cuvinte, de a fi recunoscut savoarea si directiile semantice pe care le propune chiar autorul. In acest sens, Victor Ioan Frunza mizeaza pe capacitatea de constructie a lui Eugène Ionesco, renuntînd la o prea obisnuita imagistica luxurianta, pasibila sa sufoce sau sa înghita sensurile initiale ale textului. Cu atît mai mult spectacolul sau e coerent si unitar.
Doua sînt elementele care îi dau amintita coerenta. |n primul rînd trebuie mentionata muzica din spectacol, compusa special pentru aceasta montare de foarte talentatul Cari Tibor, care-si face astfel debutul cu acorduri de o frumusete deosebita. Scrisa special ca sa „duca“ spectatorul, fara putinta de a se împotrivi, oriunde altundeva decît în sine sau în realitatea obisnuitului, muzica este cîntata live de acelasi Cari Tibor la pian si de Porumb Romana la vioara. Tineretea celor doi muzicieni, luminile puternice sub care stau si atitudinea lipsita de tumult, oarecum „întepenita“, întaresc impresia de iesire catre o alta realitate fata de cea scenica.

Celelalte elemente care fac din aceasta montare o constructie regizorala unitara sînt cele trei imagini de sine statatoare, decupabile cu usurinta din ansamblul spectacolului. Cum nu toti cei care ar vrea sa vada acest spectacol vor putea sa o faca, imi voi permite ca pe alocuri sa fiu descriptiva. Asadar, prima este imaginea de debut, cea de dinainte ca textul sa înceapa propriu-zis, în care din bufetul existent în piesa lui Ionesco (pe care scenografa Adriana Grand îl „vede“ atît de urît si de banal, inexpresiv, în contrast cu ce se zareste dincolo de el) se profileaza si se lumineaza o fereastra. Prin ea spectatorii pot observa o tulburatoare secventa cu cei doi interpreti tineri si frumosi care cînta ca într-un vis, inundati în lumina, o muzica ce pare ireala. |ntr-o maniera cu totul surprinzatoare, regizorul infiltreaza astfel un tip de realitate onirica subiacenta celei din textul absurd.

A doua imagine foarte percutanta se deschide în spatele aceluiasi bufet, obiect de decor care astfel se redimensioneaza, prin aceeasi fereastra decupata si luminata. Unitatea de loc (la propriu), faptul ca toate imaginile construite în spectacol se arata dincolo de peretii salii, adica de „realitatea scenica“, atesta inventivitatea scenografei Adriana Grand, capabila oricînd sa depaseasca obligo-urile impuse de o scena mica. De data aceasta, imaginea deriva din chiar platitudinile didactice: cînd eleva vorbeste de orase si de particularitatile lor, deschizatura facuta prin usa bufetului lasa sa se vada „o curgere de spatii“, un tablou pictat care da impresia ca se schimba încontinuu, alternînd imaginile într-un acelasi vesnic ritm.

Unitatea compozitiei este întregita prin finalul conceput de regizor cu splendida imagine a ferestrei pe care siroieste ploaia, perceptibil prin amintita deschidere luminata în spatele bufetului, dincolo de care noua eleva asteapta sa intre la lectie. Ea este interpretata de actrita-protagonista, fosta eleva asupra careia tocmai se produsese „gestul suprem“, cum spune Ionesco. Mecanismele repetitivitatii, cultivate de textele absurde, îsi gasesc aici, în Lectia lui Frunza, si un corespondent vizual. Doar ca sensul sau trece dincolo de limitele celui revendicat îndeobste de teatrul absurd, creînd, cu articulatii coerente, un model armonic. De altfel, textura realitatii scenice a Lectiei secunde, conceputa cu elementele similaritatii, se desfasoara în aceeasi lumina de început sub care cei doi interpreti îsi cînta, cu gratie, muzica lor ireal de frumoasa.

Aceasta circularitate compozitionala constituie reteta sigura, pentru un regizor atît de experimentat ca Victor Ioan Frunza, de a construi un spectacol perfect articulat, care, obliterînd extremele absurdului, poate ajunge usor la public. Impactul sau se bazeaza pe lipsa de ostentatie gratuita a diverselor stiute tehnici regizorale, cîta vreme ele nu sînt acoperite de intentie artistica. Stridentelor si ambivalentei din relatia celor doua personaje principale li se concepe regizoral o contrapondere prin ispititoarea pereche de muzicieni de dincolo de peretii propriei realitati. Agresivitatea presupusa de text si contrastele care, de regula, conduc la o viziune violenta în spectacolele realizate pe textul Lectiei lui Ionesco sînt aici „încalzite“ imagistic printr-o forma de reducere a perechii protagonistilor la invarianta lor ireala, imaculata, a caror gratie este acordata la frumusetea muzicii si la claritatea luminii. Acest dublu „spala“ relatia maculata a celor doi protagonisti, fundamentata pe ambivalenta atractie-dispret, sexualitate-crima.

Forta de atractie himerica a perechii secunde are aceeasi putere de a capta atît pentru (non)eroii realitatii scenice, cît si pentru spectatori. Este clou-ul pe care mizeaza Victor Ioan Frunza pentru a spori senzatia de participare a spectatorilor la o montare pe un text care de regula „izgoneste“ publicul-intrus. Intentia regizorului de a plasa protagonisti si spectatori în aceeasi „supa“ se citeste cu usurinta si în modificarile aduse Salii Studio a teatrului la reprezentatiile cu Lectia: spectatorii sînt asezati doi cîte doi în banci de lemn, incomode, învechite, dar autentice (aduse de curînd dintr-un sat al judetului Timis), asezate nu circular, cum ar fi de asteptat în orice sala Studio, ci pe trei rînduri, exact ca într-o sala obisnuita de clasa. Si, pentru mai mult pigment, înainte ca spectacolul sa înceapa, servitoarea, cu atitudinea ei statuara, le spune sa nu mîzgaleasca bancile, sa nu mestece guma si altele asemenea din retorica didactica a coercitiei. Regizorul face astfel un act deliberat: sacrifica cu buna stiinta mare parte din spatiul de joc special pentru a augmenta în public senzatia de coparticipare.

Sigurantei din viziunea regizorala vin sa i se alature forta si talentul unui actor despre ale carui succese s-a mai vorbit si nu rar. Rolurile de anvergura pe care Balazs Attila le-a sustinut în Visul unei nopti de vara, Lorenzaccio, Becket, Strategia porcului, pentru a cita doar cîteva, acumularile pe care tînarul actor de numai 32 de ani le-a facut cu fiecare dintre ele (certificate si de invitatia de a juca în diferite spectacole de la Budapesta) se ghicesc în spatele evolutiei cu Profesorul de acum. Diversele nuante ale agresiunii, ale dorintei de a domina cu brutalitate in relatia cu eleva sa se conjuga cu ambiguitatile din registrul umilintei, al fricii si al supunerii din relatia cu statornica servitoare.

Magyari Etelka, tînara, foarte frumoasa, cu morga aristocratica, desi în rolul servitoarei, construieste un personaj care îsi domina cu gratie si usurinta stapînul, speculîndu-i în aceeasi masura viciul si culpabilitatea. Ambivalenta din constructia personajului, conturat din grija materna si o indiferenta stapînire de sine, are si un corolar scenografic: obiectul de pe capul sau, a carui forta picturala sta tocmai în ciudatenia lui, este pe jumatate o cascheta militara neagra, pe jumatate un foarte decorativ buchet de flori.

Desi nu atît de nuantata interpretativ precum colegii sai, Tokai Andrea, în rolul elevei, are trei linii sigure de evolutie: personajul sau este viu prin firea voluntara, prin stupiditate si prin accentele (carora li s-ar putea reprosa poate monocromia) puse pe interpretarea unei fizicalitati prea explicite în exprimarea atît a durerii, cît si a surprinderii sau a placerii.

Fiecare dintre cei mentionati are un aport specific în realizarea unei Lectii despre cum se monteaza un spectacol de teatru absurd care îsi propune, în primul rînd, sa dialogheze usor cu publicul si numai dupa aceea sa epateze prin imagini sau constructie.