OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alexandru George
Consemnari in curs si la fine
Editura Bibliotheca &Pandora-M, Tirgoviste, 2003, 252 p., f.p.


Din multimea de probleme atacate de dl Alexandru George in culegerea de articole Consemnari in curs si la fine, una se cuvine, cred eu, studiata mai mult decit intr-un articol sau o carte. Anume: cum a fost cu putinta ca o tara ce parea (s.m., D.U.) asezata pe fundatii solide sa fie rasturnata de Raul ce-a luat diverse intruchipari – dictatura regala, regimul legionar, dictatura lui Antonescu, comunismul cu cele doua aspecte ale sale (stalinist si nationalist) si, in fine, ceea ce traim azi si s-ar putea numi postcomunism nevindecat.
Dl Alexandru George nu ofera o explicatie completa, desi incearca pe multe pagini. Neavind apucaturi de publicist efemer, nu se aventureaza in abordari vulgate, pe gustul si mintea gura-cascatorilor la talk-show-uri. Eseistul versat nu poate ocoli subiectele ce tin de canicula sociala, ca sa zic asa.

Lipsa de sistem, lipsa lungimilor textuale redundante, lipsa frazelor obscure, eventual incarcate de neologisme cu aer stiintifico-filozofico-mistico-moral (sic!), lipsa unei anumite abordari organice si existentiale, care a facut si face furori in rindul celor care au trecut prin facultati si azi practica o meserie oarecare, ducind povara unui bovarism intelectual nu totdeauna infrint de aventuri erotice – ei bine, toate aceste „lipsuri“ nu l-au facut popular pe dl Alexandru George in lumea mai larga a cititorilor de carte serioasa. Adept al unui rationalism sceptic, in traditia Zarifopol-Cioculescu, facind pereche cu Z. Ornea (si continuat de dl Dan Petrescu), intolerant fata de embaticarii stalinisto-legionari, dl George a avut „impertinenta“ sa-i combata pe „divinul“ Calinescu si pe urmasii acestuia, ceea ce l-a exclus aproape definitiv dintre candidatii la nemurire – citeste academicieni si gagademicien-abili!
Posedind un stil personal de abordare a oricarui subiect, dl George este, asemeni unuia dintre personajele romanului d-sale Oameni si umbre, glasuri, taceri, acel tata pentru care istoria romanilor era viabila numai in masura in care avea legatura cu istoria propriei familii. Din orice parte ar „agata“ chestiunea, dl George o rasuceste in asa fel incit trebuie sa-i descopere importanta in viata, faptele si opiniile d-sale. Daca nu ale sale personal, macar ale epocii in care d-sa a petrecut sau a suferit! Obisnuinta ar aduce a trasatura siciitoare, a meteahna de batrin cusurgiu, daca n-ar fi irizata de ironie, de figuri de stil deliberat gongorice, de auto-citarea numelui sau in coada celor mai neasteptate liste de rasfatati ai destinului. Or, Alexandru George numai asta n-a fost! Iar autoironia il face sa treaca peste mizerii ca un Diogene, sau mai degraba ca un nobil francez scapatat al veacului pe care d-sa il iubeste, al XVIII-lea.

Dar sa revin la problema – cum a fost cu putinta? Un raspuns ar fi ca... Raul a fost posibil din cauza putreziciunii morale a societatii romanesti interbelice! Asemenea afirmatie poate sa para de sorginte legionara (se stie ca asta acuzau legionarii si de aceea vroiau o „tara mindra ca soarele de pe cer“) sau comunista (si n-ar fi de mirare, de vreme ce comunismul a fost citit ca reversul fascismului). Ma grabesc sa precizez ca e vorba despre descompunerea morala a societatii de atunci la nivelul cel mai inalt. Cita vreme Regele Carol al II-lea isi permitea o legatura publica, aproape, cu Elena Lupescu, iar pe Regina o obliga la un fel de exil, cum se poate numi asta decit descompunere morala? Cita vreme sub obladuirea aceluiasi rege se faceau afaceri necurate peste afaceri deocheate (din care Voda isi lua partea!), ce se poate spune despre societatea respectiva decit ca isi pierduse rectitudinea morala? Mi se pare inutil sa cobor mai jos pe scara sociala, unde nu altfel decit la virf sedeau lucrurile – presa vremii si jurnalele timpului o dovedesc. Iar istoria, asa cum a fost, nu mai poate fi schimbata, chiar daca tot felul de „interesati“ incearca sa o remaieze.

La drept vorbind, Romania interbelica era in situatia unei familii decazute. Creatie a generatiei de la 1848, cea care a pus piatra de temelie, tara nu avea cum sa evolueze altfel decit o familie, crescind si descrescind. Daca privim istoria noastra ca pe a unei familii, observam imediat citeva caracteristici ce fac deliciul romanelor realiste tip Zola. Parintii (generatia pasoptista) intemeiaza, obtin Independenta si Regatul. Ajungind la putere specimene mai putin dotate din generatia fiilor, se produce, in 1907, o rascoala jenanta pentru un stat ce se vroia modern. Cind mostenirea legitima trece la fiii cei vrednici, avem 1916-1918 si Unirea cea Mare. Apoi, nepotii risipesc totul. Altfel zicind, Romania s-a prabusit in 1927-1928, o data cu moartea Regelui Ferdinand si a lui Ionel Bratianu, o data cu venirea la putere a mixturii taranist-nationaliste si cu acceptarea ca rege a lui Carol, care se dezonorase abandonind calitatea de print-mostenitor, capatata prin nastere. Ce-a urmat se stie. Si doar niste naivi sau nostalgici pot afirma, astazi, ca aceea a fost „perioada cea mai buna“ a Romaniei! Care Romanie a sucombat sub amenintarea hitleristo-comunista fara sa traga un foc, pentru ca armamentul performant cu care trebuia sa fie inzestrata armata fusese „masluit“ prin ceea ce azi se cheama „inginerii financiare“.

Aceea a fost „Romania de vis“.
Pe un asemenea fond de decadere morala, la nivelul de sus, dar si de mai jos, miscarile extremiste, radicale, violente chiar, vor prinde totdeauna si oriunde. Lectia aceasta de istorie nu numai ca este ignorata de politicienii ce se vor urmasii celor interbelici (exemplul PNT este elementar), dar nu pare a fi „citita“ nici de altii, pretins „noi“ si „democrati“. In plus, foarte multi eseisti de comanda sau de conjunctura, publicisti „independenti si nationali“, impartiali ca tot ziaristul vinator de-o reclama si-un comision, dau cu verbul in balta mediatica, stropsind in toate partile. Daca istoricii romani comunisti pot fi suspectati ca s-au facut instrumente ideologice, dl Alexandru George este perfect credibil si demonstratia d-sale este impecabila. Mai ales ca d-sa nici nu tine sa demonstreze ceva, ci demonstreaza fara sa para ca isi da seama ce face! Istoria familiei d-sale intruchipeaza ceea ce am schitat mai sus. Anume: bunicii sai, negustori si constructori, au pus bazele averii si bunastarii meritate. Dar n-a trecut decit o generatie, si fiul – in speta, tatal dlui George – „a renuntat la actiuni, lichidind comertul tatalui sau, a preferat sa evite riscul si sa ramina simplu functionar la Banca Nationala, unde il adusese Eugen Carada, prietenul familiei. Nu a facut o grozava cariera acolo, pentru ca era un om cheltuitor, si-a tocat, impreuna cu fratii sai, toate mostenirile, inclusiv doua mosii; ii placeau jocul de carti, cazinourile si ruleta, dar mai ales caii de curse, care au sfirsit prin a-l ruina“ (p. 98-99).

Alte comentarii sint inutile.
Poate ca numai intimplarea a facut ca nepotul negustorilor (dl A. George) sa iasa un scriitor valoros sau poate ca atavismul (in care d-sa nu crede – p. 226). Nu e mai putin adevarat ca doar un om de o onestitate ireprosabila poate sa-si judece/descrie parintii (tatal) asa cum o face dl George. Nu e deloc placut sa recunosti pacatele familiei. Din acest punct de vedere, dl Alexandru George ne serveste o lectie pe care bine ar fi sa ne-o insusim cit mai multi.