OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Jorge SEMPRÚN
Mortul care trebuie
Traducere, prefata, note si ingrijirea editiei: Dinu Flamand, Editura Dacia, Colectia „Dacia International“, Seria „Europolis“, Cluj-Napoca, 2002, 228 p., f.p.


Cite ceva despre autor

Jorge Semprún a fost un infocat militant comunist. Refugiat in Franta impreuna cu familia (pe cind era inca student la Filozofie), o data cu ascensiunea lui Franco, Jorge Semprún a luptat in Rezistenta franceza in timpul celui de-al doilea razboi mondial, pina in 1944 cind, arestat, a fost trimis in lagarul de concentrare de la Buchenwald. S-a intors in Franta un an mai tirziu, iar in 1954 a fost cooptat in Partidul Comunist Spaniol, pe cind acesta activa inca in exil, undeva la nord de Pirinei. Va purta o vreme numele conspirativ Federico Sánchez si va vizita Romania dejista in 1955 cu misiunea de a media pozitiile celor doi lideri ai PCE cu privire la primirea Spaniei in ONU.
Insa Semprún deja intelege si va intra imediat in dezacord cu partidul din cadrul caruia va fi exclus in 1964, Partidul Comunist Spaniol care, in definitiv, in ciuda tendintelor de la inceput, a jucat un rol democratic in Spania, o tara cu o intelectualitate de stinga mai mult decit onorabila.
La zece ani dupa caderea lui Franco, se va intoarce in politica, in guvernul socialist al lui Felipe Gonzales, ca ministru al Culturii intre 1988-1991.
Fara a renunta sau a se dezice de identitatea spaniola, cu atit mai putin de propriul trecut, Jorge Semprún a devenit nu doar un foarte apreciat scriitor de expresie franceza (are la activ Premiul „Formentor“, pentru romanul din 1963 Le grand voyage, si „Femina Vacaresco“), dar si un intelectual aflat mereu in prim-planul cultural european. Din 1996 este membru, apoi presedinte al Academiei Goncourt.

Ca prozator a debutat in 1963 cu romanul, deja citat, Marea calatorie, roman tradus imediat si in romana. Acest prim roman va deschide o serie de patru romane puternic autobiografice, care au ca tema experienta dura a lagarului de reeducare prin munca de la Buchenwald. Autobiographie de Federico Sánchez, Federico Sánchez vous salue bien sau L’écriture ou la vie sint doar citeva dintre cartile in care Semprún si-a analizat autocritic trecutul comunist si experienta politica esuata, alegind autobiograficul, dupa cum marturisea intr-un interviu, „pentru a arata sau a incerca macar sa arat capcanele comunismului, iluziile, problemele lui, relele care, aproape spontan, s-au putut produce“. Tot el a scris si scenariile la filmele regizate de Costa Gavras, Z si Marturisirea, doua filme-parabola care au facut cariera in epoca.
Mortul care trebuie a aparut in 2001 si este al doilea roman tradus la noi, un gest care ascunde semnificatia lui, cu atit mai mult cu cit lectura acestei carti continua si completeaza perfect, dupa aproape 40 de ani, Marea calatorie.


Simplitate si grotesc

Pe cit de simpla este intriga acestui roman, pe atit de neutra, directa si concisa, fara emfaza si lirism patetic, este scriitura. Rezulta, insa, o lectura care, daca n-am fi devenit cumva imuni la tragicul grotescului existentei, am fi putut-o lejer caracteriza drept zguduitoare. Ceea ce nu inseamna ca e mai putin.
Aflind, printr-o fericita scurgere de informatii, ca va fi cautat in lagar de Gestapo, tinarul Gérard incearca, ajutat de camarazi, sa-si insceneze moartea preluind identitatea unui alt detinut, François L., care insa nu murise inca si care, culmea ironiei, era fiu de militian pronazist: „Acest mort viu era un frate mai tinar, poate dublul meu, un Doppelgänger: un alt eu insumi sau eu insumi in altul. Era alteritatea necunoscuta, identitatea existentiala perceputa ca posibilitate de a fi altul, tocmai, ceea ce ne facea atit de apropiati s…t …Puteam sa ma imaginez cu foarte multa usurinta in locul lui, asa cum el ar fi putut, fara indoiala, sa se puna in locul meu“ (p. 50). Cei doi se intilnesc si amindoi stiu cum va sfirsi fiecare la sfirsitul saptaminii. François e grav bolnav si isi traieste ultimele zile, dar moartea lui ii va da viata lui Gérard, aproape un necunoscut.

Scenele de viata din lagar apar si dispar in fulguratii, caci e atita grotesc, incit a insista ar fi sinonim cu a face cartea insuportabila. Amestecul de mizerie din cea mai crunta si scurtele secvente induiosatoare prin mila e stapinit salvator. Riscul de a deveni patetic si excesiv e, lesne de inteles de ce, foarte mare. Contrastele izbitoare par ca se pierd, imediat ce ne-au zgindarit imaginatia, in firescul unei existente ce nu mai seamana cu nimic. Detinutii care au dificultati in a-si aminti forma piinii, gradina de zarzavaturi a garnizoanei „ingrasata“ constient de insisi detinutii bolnavi de stomac, caratul inutil al gramezilor de pietre de colo-colo menit sa-i „reeduce“, practicile homosexuale cu ofiterii pentru un regim mai bun, biblioteca lagarului adapostind cele 60 de exemplare din Mein Kampf, abajururile facute din pielea celor tatuati, spectacolele detinutilor incropite din versuri razlete si fragmente de poezii reconstituite aproximativ ad-hoc…

Peste imagini ca acestea nu poti trece usor: „Am avansat tustrei, ca sa ne incalzim, pina la mijlocul baracii, in vaporii pestilentiali si calduti. Cred ca nici unul dintre noi nu era cu adevarat atent la spectacolul obisnuit al deportatilor cu izmenele in vine, asezati pe birna de sprijin, defecind, cu zecile. Noi vorbeam despre tacerea lui Dumnezeu, despre slabiciunea lui prefacuta sau reala, iar zgomotul, totusi apropiat si respingator, al viscerelor chinuite de diaree nu ne afecta, sau foarte putin“ (p. 125).
Imagini ca cea a „baii populare“, in care corpurile descarnate acoperite cu plagi si rani ale detinutilor se ingramadeau informe in tacerea chinuita a suferintei, sau cea a baracii cu zecile de closete in care cite-un detinut, facind abstractie de zgomotul maruntaielor golindu-se si de mirosul pestilential, recita pentru sine versuri din Valéry sau Rimbaud, vin si trec firesc, caci moartea, oricum, e sentimentul fiecarei zile.
In lagarul in care n-ai altceva de facut decit „sa continui sa traiesti“ si unde iti trebuie doar „putina memorie“ pentru a nu innebuni, viata ucide miseleste si numai gesturile repetate zi de zi, cele banale si rutiniere, o mai pot intretine.


Autenticitatea fictiunii si lectia istoriei

Discursul autoreferential nu submineaza naratiunea, ci dimpotriva, accentueaza senzatia de autenticitate. Naratorul vorbeste despre cum a publicat G. Lukács niste comentarii la Marea calatorie, relateaza o intilnire cu H. Magnus Enzensberger sau marturiseste cum a pastrat doar citeva personaje cu nume reale, restul fiind fictive, intrucit important este numai „adevarul lor istoric“ si mai putin statutul narativ: „Caci ai dreptul sa-l faci pe cititor sa tresara, sa-l iei prin surprindere, sa-l provoci sa reflecteze sau sa reactioneze prin ceea ce are el mai profund; il poti lasa si total rece, poti sa treci pe linga el, sa-i lipsesti sau sa-ti lipseasca. Dar nu trebuie niciodata sa-l derutezi; intr-adevar, nu trebuie sa ajungi niciodata in situatia ca el nu mai stie unde se afla, pe ce drum…“ (p. 91). Fictiunea impletita indicibil cu realismul documentar si cu acuratetea detaliilor biografice este, intr-un fel, si expresia promisiunii pe care Gérard i-o face lui François, aceea de a supravietui pentru a-si aminti, pentru a depune marturie. Sacrificiul martorului perfect care e François – inevitabil, de altfel – isi gaseste sens tocmai in aceasta viitoare marturisire. Identificarea dintre cei doi este aproape obligatorie si, mai ales, rod al cartilor. Utopicul livresc ii va aduce pe amindoi intr-un punct extrem. Realitatea il va invinge pe unul, iar celalalt il va rascumpara. „Tu vei deveni un personaj de fictiune, batrine, chiar daca eu nu inventez nimic!“, ii spune la un moment dat cineva lui Gérard, care continua, peste ani, prin vocea naratarului: „Am facut aceasta calatorie impreuna in fictiune, iar eu mi-am sters astfel singuratatea din realitate. La ce bun sa scrii carti daca nu inventezi adevarul? Sau, si mai bine, verosimilitatea?“ (p. 171).

Cum prozatorul dezvolta o impecabila pendulare intre naratiunea la prezent, dar din trecut si comentariile ulterioare ale acelor intimplari, nu de putine ori dam peste mici fragmente de marturisiri care, dincolo de valoarea lor narativa, au si o puternica tensiune autobiografica, fixind si mai bine nucleul adevarat al cartii. Aici si nu altundeva se afla miezul. Problema adevaratilor martori, care sint cei morti, omul nou sovietic ca „utopia cea mai singeroasa a secolului“, natura raului ca „expresie radicala a umanei libertati“, cunoasterea mediata si nu imediata a adevarului istoric, rolul filozofiei si al intelectualilor care au tradat, legitimind regimurile dictatoriale, toate acestea sint esentialul. Cum s-a ajuns aici? – e singura intrebare si cea mai grea: „Nu stiu cum as putea sa-l fac sa inteleaga pe un tinar de astazi – dupa cum nu stiu macar daca este posibil, si cu atit mai putin daca este util, pentru un baiat care s-ar afla in clasa terminala de filozofie – acum cind comunismul nu mai este decit o amintire sinistra, cel mult un obiect de cercetari arheologice, cum sa-l fac sa simta, din tot sufletul lui, din tot corpul lui, ce a putut fi pentru o generatie care ajungea la virsta de 20 de ani in perioada bataliei de la Stalingrad descoperirea lui Marx. Ce tornada, ce sansa daruita spiritului de inventie si responsabilitate, ce rasturnare a tuturor valorilor cind dadeai de Marx dupa ce citisesi (putin) Nietzsche, Zarathustra, Nasterea tragediei, Genealogia moralei… Drace, batrinul iti tragea una in falca! Ce sete de viata, de a risca, de a da foc navelor, de a cinta in noapte fraze din Manifest!“ (p. 115).

Mai mult, moartea lui François il ajuta pe Gérard sa inteleaga, pina la urma, peste ani, oroarea „abominabilului, admirabil secret“ (expresia lui Octavio Paz) al comunismului: „Incepeam sa inteleg ca moartea in lagarele de concentrare, moartea deportatilor, e ceva aparte. Ea nu este, ca orice moarte, ca toate celelalte morti, violente sau naturale, semnul dezolant sau consolator al unei finitudini ineluctabile; ea nu vine, pe cursul vietii, sa puna capat unei vieti. Intr-un anumit fel, in toate cazurile celorlaltor morti, acest sfirsit ar putea sa faca sa iasa la suprafata o aparenta de repaos, seninatatea de pe chipul celui care si-a dat duhul. Moartea deportatilor nu presupune posibilitatea de a vedea aparind sufletul, rasarind la suprafata adevaratul chip ascuns, pina atunci, sub masca sociala a vietii pe care ti-ai facut-o si pe care ea ti-a desfacut-o“ (p. 164). Moartea care urma sa-i ofere lui sansa de a supravietui survine fara constiinta finitudinii, este animalica, dar nu brutala, nu descatuseaza sufletul, acel ceva care distinge umanul. Sufletul murise de mult, François fusese doar un corp a carui identitate pare dintr-o data goala.
Desi mai numeroase statistic decit victimele nazismului, victimele lagarelor de tip Gulag tac. Iar Semprún nu scrie doar impotriva a ceea ce a fost comunismul, ci si pentru acceptarea atit a deosebirilor, cit si a asemanarilor celor doua totalitarisme. Prozatorul spaniol nu-si critica numai trecutul comunismului propriu, dar si convingerile latente ale unei intelectualitati occidentale care asaza in planuri diferite cele doua singeroase dictaturi. Semprún e constient ca o cauza, cit ar fi ea de dreapta, nu poate fi acceptata ca justa atita timp cit mijloacele ei sint criminale. Mortul care trebuie este o pledoarie (si) in acest sens. Victime nu sint doar cei exterminati la vedere, in comun si cu mijloace violente, dar si cei care „au murit de epuizare, de brusca lor neputinta de a depasi o invadatoare oboseala de viata, abatuti de delasare, de lenta distrugere a tuturor rezervelor de energie si speranta“ (p. 150).


Semprún. Dar noi?

Scris de un intelectual care nu doar ca a inteles necesitatea de a-si rascumpara aportul, oricit de mic, la ceea ce a fost comunismul, dar si faptul ca, in ciuda a tot, trebuie sa lupte politic, nu in numele vreunui partid sau al unei anumite categorii de oameni, dar pentru libertate, Mortul care trebuie e mai mult decit un roman. E un manifest camuflat intr-o opera care poate deveni usor best-seller.
Distinctia acordata anul trecut la Neptun, Premiul „Ovidius“, „pentru valoarea recunoscuta a operei literare, contributia la afirmarea libertatii de expresie si a tolerantei interetnice“ (motivatia juriului romanesc), are o semnificatie mai profunda decit la prima vedere. Acest premiu romanesc pare sa corijeze cumva o frustrare „colectiva“ a scriitorilor nostri, nu doar politica, dar si istorica. O cultura sodomizata aproape o jumatate de secol de un regim comunist aberant si singeros, care-si numara intelectualii de stinga veritabili si scriitori dizidenti pe degetele unei singure miini (plus inca vreo doua degete), premiaza cu 10.000 $ un scriitor spaniol, fost militant comunist, pentru o opera si o tinuta morala care nu-si gasesc nici o corespondenta romaneasca de marca.

Dinu Flamand, care semneaza si traducerea (buna), scrie o substantiala prefata in care tine sa ne reaminteasca – si bine face – ca noi nu avem inca un roman al comunistilor romani. Situatie care vine in ajutorul frazei de mai sus. Prefatatorul vorbeste despre lipsa materiei, ma indoiesc! Realitatea e ca n-avem prozatorii care ne-ar trebui. Si nu ma refer la lipsa talentului literar – cartea lui Semprún e inspaimintator de simpla (nu ca asta ar fi usor de realizat, dar…) –, ci la acea fibra morala necesara depasirii lasitatii de a crede in continuare ca s-a facut tot ce se putea. Atita timp cit vom proslavi o literatura nascuta paralitica, virusata contagios, si ne vom prosti ridicoli admirind (sau macar acceptind) jumatatile de adevar si ignorind putreziciunea ascunsa de cealalta jumatate, a minciunii, nu vom fi infruntat niciodata cosmarul istoriei care ne-a infestat vietile cu un gaz letal de lunga durata. Caramizile noastre antedecembriste nu fac toate cit aceste 200 de pagini.
Semprún stie ca noua ne revine „in mod necesar o parte din tenebra“. De aceea recomand acest roman celor care nu se-mpaca cu tratamentul (dupa parerea mea, totusi, nedus pina la capat) pe care Eugen Negrici il aplica literaturii romane sub comunism si acelor prozatori care au confundat (si o fac inca cu ingrijorator orgoliu) „voia de la partid“ cu curajul politic. Mai spune, la un moment dat, naratorul acestui excelent Semprún: „Problema este s…t nu tacerea lui Dumnezeu, ci mutenia oamenilor. Despre nazism, de exemplu, Rau absolut. Prea lunga, prea tematoarea tacere a oamenilor“.
Un roman excelent care, insa, m-a facut sa simt si mai acut gustul amar al derizoriului in care ne complacem!