OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ioana NICOLAIE
Credinta
Editura Paralela 45, Pitesti,
2003, 108 p., f.p.


Cu Credinta, Ioana Nicolaie amplifica proiectul poetic pe care-l incepuse in a doua carte a sa, Nordul. Genul proxim al acestei poezii ramine, cred, cel pe care il observam si in analiza celuilalt volum. Ar fi, mai intii, modelul indepartat al poeziei lui Edgar Lee Masters. Ar fi, apoi, experientele din literatura romana care se constituie, intr-un fel sau altul, in „monografii“ ale unor comunitati: Marin Sorescu, cu ciclul de volume La Lilieci, Ioana Ieronim, cu Triumful paparudei si Liviu Ioan Stoiciu cu La fanion si Inima de raze.

Diferenta specifica a sagai Ioanei Nicolaie se contureaza din complexitatea de definitii pe care le poate capata distilarea biografiei in poem. Poemele din Credinta sondeaza selectiv si necronologic in memoria afectiva. Perspectiva nu e insa doar una dinspre prezent spre trecut, ci una care amalgameaza momentele privirii. Eul e, mereu, inauntrul si in afara evenimentelor trecute, propunind o refacere doar aparent simpla a unei biografii. Simplitatea discursului care mizeaza pe o remarcabila disponibilitate de a explora lexicul e dublata de complexitatea sintaxei poetice si a deja observatei „sintaxe“ a perspectivelor temporale. Cred ca prima tensiune a volumului Credinta e creata din intilnirea intre forta de a surpinde detaliul si capacitatea de a-l proiecta intr-o structura ampla, complicata, greu reductibila. Exemplar mi se pare, in acest sens, poemul-nucleu al cartii, Jurnal: 1986. Sint doua perspective temporale aici: una este cea a copilului, a fetitiei care-si noteaza „memoriile“, cealalta este privirea „in urma“, care noteaza evenimente trecute. Interferenta lor e subtila, tinind parca seama de ritmul interior al memoriei insesi.

Nu cred ca exista in poezia romaneasca o privire mai aspra asupra copilariei decit in cartile Ioanei Nicolaie. Jurnal: 1986 debuteaza cu o sentinta cruda: „Eu stiu ca nu ma pot mindri cu nimic“, semn al unei dimineti existentiale traite sub semnul duritatii. Copilaria Ioanei Nicolaie nu are nimic magic, dar, spre marele merit al poetei, nu are nici nimic tezist. Dura, cruda, rece se infatiseaza „virsta de aur“, dar asta nu stirbeste nimic din sensibilitatea celei care incearca sa inteleaga lumea. Lumea lui 1986 are prea putin din imaginea unei societati sufocate de dictatura. De ce? Pentru ca inainte de a incerca sa supravietuiasca simbolic, numeroasa familie evocata si aici, ca si in Nordul, se straduieste sa supravietuiasca pur si simplu. Duritatea vietii e privita prin ochii fetitei pentru care munca de zi cu zi si grija pentru frati este o obisnuinta.

Nu stiu citi tineri scriitori romani pot evoca, la un asemenea nivel de intensitate, o experienta atit de cruda. Lumea fetitei si adolescentei din Credinta e refacuta din elemente de o exceptionala concretete, dar si de mare complexitate. Duritatea vietii nu exclude sentimentele revelatorii, iubirea, compasiunea, iertarea. Ioana Nicolaie pare a se supune unei permanente presiuni. Poeta sugereaza ca nu e suficient sa-ti amintesti, important este sa-ti amintesti totul, in cele mai mici detalii. Iar detaliile, lipite unul de altul, devin marturie a vietii. Duritatea copilariei se intilneste aici cu o vitalitate ce trece orice bariera, ca in „scenariul“ la scola-acasa din Jurnal: 1986: „in camera aceasta baltata mi-e locul/ linga coltul urduros al ferestrei/ pe care altii cu mult inaintea mea/ au mizgalit scarita asteptarii dintii/ cu sternuri de guturai si sfirseala// iata-ma ajunsa acasa din nou/ voi face curat/ voi curata stramutari de cartofi/ si plita va sfirii rotite untoase/ in amiezile stiute si rabdatoare/ in care mereu mai e ceva de facut“.

Monotonia discursului e sparta fie prin schimbarea perspectivei care aduce cu sine si o sensibila schimbare a limbajului poetic, fie prin modificarea sintaxei poetice. Complexitatea acesteia e sesizabila fie si daca punem fata in fata poeme cum sint Glasuri sau Adaos, dar si in structura poemelor lungi. Uneori, parca in cautarea amintirii perfecte, luminate de deplina autenticitate, Ioana Nicolaie introduce fragmente de jurnal sau de povestire. Asa apar episoadele din Jurnal: 1986, dar si poemul Iar cu bunul Filimon e asa. Ambele evolueaza catre granitele poeticului si devin credibile artistic prin integrarea in corpul cartii. De altfel, Credinta poate fi citit ca un singur mare poem si, mai mult, ca o secventa a unui poem ce se scrie inca, inca neincheiat, din care face parte si volumul anterior, Nordul. Putem observa, in sprijinul acestei idei, ca exista un poem, Adaos, care se repeta undeva la inceputul cartii si chiar la finalul ei, asemeni unui refren al unui poem lung. Dincolo de structura indelung elaborata a cartii trebuie sa sesizam ca volumul de anul acesta, secventa de anul acesta a marelui poem pe care-l scrie Ioana Nicolaie aduce in centru „credinta“.

Termenul capata, in viziunea autoarei , acceptiuni diferite. Este, in primul rind, credinta in Dumnezeu, prezent mediat prin intermediul, de exemplu, al revelatiei care-l converteste pe bunicul Maxim si care schimba intregul neam in „pocaiti“. Sint apoi inflexiunile biblice perceptibile mai ales in prima parte a cartii. Ar fi excesiv sa vedem in Ioana Nicolaie o poeta religioasa. Totusi, paradoxal pentru radicalismul realist al discursului conectat la postmodernitate, autoarea confera textului o gravitate si o solemnitate care o asaza, inca o data, oricit de socant ar parea, in linia traditionalismului poetic romanesc, cu autentici strabuni ardeleni. Spre deosebire de majoritatea poetilor tineri, Ioana Nicolaie nu e nici ludica si nici ironica. Nu e insa nici incrincenata, sensul poeziei ei fiind acela de a ne pune in legatura cu o experienta biografica dura, cruda, (re)traita fara patetisme. Dar „credinta“ inseamna si statornicia si staruinta in a reusi sa supravietuiesti ca om intreg, dincolo de toate greutatile vietii.
Credinta nu e deloc o carte comoda. E o carte sobra de un subtil rafinament, ale carei legaturi subterane dezvaluie o sensibilitate atipica pentru timpurile noastre, de o originalitate frapanta.