OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe 1 ianuarie 1985, la ora opt dimineata, am fost sunat de Adrian Marino, care ma anunta ca ma recomanda ca bursier pentru un an la Universitatea din Viena, dupa tipicul Premiului Herder pe care tocmai il primise. Pe 1 ianuarie 2005, aflindu-ma pentru citeva zile din nou la Iasi, in apartamentul socrilor mei, unde primisem acel telefon care, in multe privinte, mi-a schimbat viata (desi – fiindca? – nu am plecat atunci la Viena), l-am sunat eu pe Adrian Marino. El isi incepuse desigur programul obisnuit de munca asidua, pe care nimic n-a reusit sa-l fringa: nici lungii ani de inchisoare si domiciliu obligatoriu, nici bolile, nici dificultatile fara capat, nici rarele distractii, nici gloria, nici sentimentul firesc al implinirii; si nimeni: nici gardienii, nici curtenii fatarnici, nici invidiosii ale caror scrieri, cind existau, nu se puteau compara cu opera lui, nici adversarii – care, parca exasperati de tenacitatea lui rodnica, recurgeau tot mai sistematic la calomnie si invectiva, parasind arena dialogului de idei.

Nimeni si nimic nu l-a putut opri pe Adrian Marino pe lumea asta. Pina in noaptea de 16 spre 17 martie 2005, cind stihia venita din Lumea Cealalta, care ne doboara pina la urma pe toti, l-a rapus si pe el. Oarecum piezis, intrucitva miseleste, surprinzindu-l cu o lovitura napraznica intr-un moment in care lasase garda prea jos.

Pentru prima din celebrele sale Oraisons funèbres, scrisa pentru Yolande de Monterby in 1655, Bossuet, pe atunci in virsta de numai 28 de ani, a ales un epigraf din Intiia epistola a lui Pavel catre corinteni: „Unde iti este biruinta, moarte?“ (Ubi est, mors, victoria tua?). Astazi, cind depling disparitia unui model, a unui spirit afin, a unui protector, a unui prieten, cind, avind cu douazeci de ani mai mult decit tinarul Bossuet, imi pun problema mortii cu toata angoasa instituita de trei secole si jumatate de secularizare, in miezul culturii europene si in sinele nostru aflat in deriva (angoasa, se stie, este invers proportionala cu credinta); la mai bine de un secol de cind s-a proclamat ca moartea a triumfat pina si asupra lui Dumnezeu; astazi, deci, ma intreb la fel, la mormintul lui Adrian Marino: „Unde iti este biruinta, moarte?“.
Raspunsul meu nu urmeaza retorica lui Bossuet, dupa cum nu urmeaza pina la capat nici metafizica lui: nu orchestrez un doliu colectiv, fiindca astazi murim mai degraba singuri; nu fac elogiul defunctului, fiindca nu mai credem cu totii in aceleasi imperative categorice si nici in aceeasi ars moriendi; dar, evocind aluziv citeva chestiuni de actualitate, sugerez ca biruinta mortii asupra trupului nu inseamna nici macar in lumea noastra biruinta mortii asupra spiritului.

Formula personalitatii sale puternice, plamadita in mediul elevat al familiei sale iesene cu origini aromane, il predispunea parca pe Adrian Marino la atitudini in general ireconciliabile: nonconformism, criticism, dubiu sistematic, fronda, stenica incredere in fortele proprii si in ratiune. Marino este ultimul nostru enciclopedist – dupa esecul grandios al lui Hasdeu si succesul lui Eliade; un creator solitar de monumente culturale intr-o epoca de idoli si risipire, in care „cistigul secundar“ al dictaturii a fost scuza neputintelor, ticalosiilor si lasitatilor; un constructor tenace, care a gasit solutia individuala cea mai remarcabila pentru criza institutiilor noastre (boicotul lor, insotit de implinirea functiei de la care ele demisionasera); a fost un om al Luminilor cu nostalgia Clasicismului si elanurile Romantismului; un patriot cosmopolit; un sceptic entuziasmat de forta spiritului uman; un om jovial si plin de umor numai in cercul mic al prietenilor, stingher si taios in situatiile sociale aproape promiscue pe care stiu sa le creeze romanii;

un liberal aristocratic (deci oarecum conservator, in buna traditie est-europeana); un adversar al carismei scapate cronic din mecanismul rutinizarii; un timid care mergea pina la aparenta aroganta; un individualist generos, care alterna intre mizantropie si sociabilitate (de aici, enorma sa corespondenta, cea mai directa si personalizata modalitate de a forma pastrind distantele, pentru a-l lasa pe discipol sa creasca liber); un pustnic frematind de pasiunile secolului; un om politic cu debut precoce, trecut prin bolgiile „gulagului“ romanesc (ceea ce i-a intarit antropologia filozofica negativa), silit sa traiasca marginal, intr-un fals „apolitism“, pentru a irumpe ca activist la zenitul vietii; un istoric al ideilor si un ideolog radical fortat de imprejurari sa-si amine chemarea (in sensul weberian: Beruf) si s-o ascunda sub cealalta vocatie, eruditia, analiza si sinteza in cimpul teoriei literare si al literaturii comparate; un optimist incorigibil, dincolo de gesticulatia de Kulturpessimismus; un critic al „fenomenului romanesc“ si al misticii asociate lui, dar un mindru cronicar de reusite romanesti.
Adrian Marino a fost dascal pentru o durata foarte scurta, in vremuri tulburi, in umbra tot mai intolerabila a unui G. Calinescu sedus de foloasele tiranofiliei. Dar Marino, ca si alti mari pedagogi izgoniti din sistemele formale de educatie, a reusit sa-i invete ceva esential pe toti cei care au avut puterea de a-l urma si apoi de a-l insoti in aventura sa fortuit solitara: acceptind rolul ingrat al tertului exclus, putem media intre pozitiile extreme, le putem depasi printr-o dialectica riguroasa, adica prin consecventa spiritului critic. O atare pozitie nu e usor de propus: epistemologic, etic, moral, metafizic, uman sintem cu totii creaturi failibile; spiritul nostru critic nu se poate forma si exersa decit in sfera publica, deci intr-un fel depinde tocmai de lumea pe care vrea s-o asaneze.

Intr-o lume ca Romania comunismului de stat, precum si in lumea care a urmat si din care nu se va iesi decit dupa disparitia majoritatii celor care eram maturi in 1989, spiritul critic a fost mereu amenintat de conformisme, conversiuni, dihotomii factice, dileme infinite, ambiguitati si greseli, excese si jumatati de masura, prostie agresiva si mediocritate ubicua, lehamite si disperare. Alegind constant spiritul critic – pozitia tertului exclus –, Adrian Marino s-a putut insela in destule rinduri, dar a avut dreptate in ansamblu. Spiritul sau „neopasoptist“ (formula ii apartine), maniera in care el a practicat „al treilea discurs“ (formula mi-a fost inspirata de el), trainica si intinsa lui opera savanta, curajoasa lui publicistica de orientare culturala, ideologica si politica, magisteriul sau informal si stimulator, civismul sau – iata doar citeva din elementele mostenirii sale spirituale, care nici nu a inceput sa fie cu adevarat explorata si institutionalizata, dar ne va insoti neindoielnic in deceniile care vin.

Asadar, moartea nu a triumfat asupra lui Adrian Marino, desi l-a intors in tarina. Ne-a ramas lectia carturarului angajat, legatul sau spiritual, pe care l-as rezuma astfel: triumful tertului exclus.

Berlin, 21 martie 2005