OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Al. Zub
Orizont inchis: istoriografia romana sub dictatura
Institutul European, Iasi, 2000, 200 p., 70 000 lei

Minutios, sistematic, om al tolerantei si al masurii, excelent narator al istoriei, cunoscut pentru rigurozitatea si ineditul scrierilor sale, profesorul Alexandru Zub reuseste prin curiozitatea sa iscoditoare bine documentata, prin factologia probata la tot pasul si prin conexiunile politico-istorice pe care le face in recentul volum Orizont inchis: istoriografia romana sub dictatura sa descrie si sa analizeze o lume – cea a istoriei si a istoricilor in comunism – putin cunoscuta si explorata. Sarcina incomoda pe care si-o asuma profesorul Zub prin aceasta lucrare – aceea de a prezenta traiectoria tragica sau marginala a unor istorici onesti sau limitele compromisurilor facute de ceilalti – este dusa la bun sfirsit cu o modestie remarcabila din partea autorului, care pomeneste doar tangential aspecte din propria sa experienta sub comunism, altminteri bogata, neplacuta si incomoda.

„Nimic mai imprevizibil ca trecutul“
Evolutia relatiei istorie-politica in perioada 1945-1989 este analizata amanuntit de Alexandru Zub, care nu ezita nici sa-i nominalizeze pe cei care au rescris istoria in epoca stalinista, nici pe cei care au facut-o sub ceausism, raspunzind si unii si ceilalti comenzilor politice ale vremii. Autorul incearca insa o echilibrare a negativului cu pozitivul si-i aminteste mereu pe cei care incercau sa ramina profesionisti: „unii comentatori se arata preocupati mai mult de apologetii sistemului, de aceea imaginea pe care ne-o propun e sumbra pentru ansamblul istoriei“ (p. 169), dar „exista destule dovezi ca in Romania acelor ani n-a fost o pasivitate generala, cum s-a pretins adesea, ci diverse forme de rezistenta sint sesizabile si in istoriografie“ (p. 168). Autorul aduce exemple si argumente de ambele parti, dar, oricit de echilibrat incearca sa fie in ilustrarea distorsiunilor unora si a exigentelor altora, cei dintii par mult mai numerosi si mai prolifici, iar profesorul Zub recunoaste cu o ironie amara ca „telul istoriei ca procesualitate s-a schimbat sub regimul comunist, iar o data cu el si istoriografia. Nimic mai imprevizibil ca trecutul, se poate spune, judecind dupa felul cum s-a reajustat mereu in aceasta zona a lumii istoria, mai ales istoria contemporana“ (p. 108). Alexandru Zub imparte procesul de mistificare a istoriei romanesti in doua etape: una stalinista, in anii ’50, „care subordona pur si simplu discursul istoric scopurilor unei puteri straine, minimalizind deci specificul national, valorile proprii“, si alta neostalinista, „de prin anii ’60, care a exacerbat sentimentul national, ca instrument al unei variante totalitare“ (p. 81).

Opunindu-se curentului la moda care incrimineaza in bloc apatia inteligentei sub comunism, punind in valoare doar partea neagra a lucrurilor, profesorul Zub gaseste, nu fara oarecare stradanie, pete de culoare chiar in operele celor mai aserviti dintre istorici: „activitatea unor istorici oficiali, precum A. Otetea, C.C. Giurescu, St. Pascu, reclama o cercetare nuantata, caci ei nu sint numai autori de sinteze flatante pentru putere, ci si ai unor contributii stiintifice demne de a fi retinute. C.C. Giurescu s-a pus la dispozitia discursului oficial, dar a si elaborat in acelasi timp substantiale monografii despre tirguri si orase romanesti, despre cartografie la inceputul epocii moderne, despre emergenta burgheziei romane, despre Unirea Principatelor, despre cutare podgorie sau cutare oras“ (p. 81). Autorul recunoaste ca in multe cercetari serioase „genuflexiunea ideologica parea indispensabila daca nu la inceputul expunerii, atunci la finele ei“. Exemplificind, el se refera la studiul lui Gr. Scorpan despre Reflectarea pozitiei de clasa a boierimii (1950), in care istoricul amintit punea pe seama cronicarului Grigore Ureche „intentia de a seduce toate categoriile sociale in sensul unei idologii de clasa boieresti, contaminate de experienta polona. Clasa dominanta nefiind unitara, sub unghi cultural, Ureche ar fi gasit pentru fiecare categorie mijloacele de persuasiune, apelind succesiv la cazuistica iezuita si la tonul sfatos, batrinesc, iar pentru cler la interpretari teologice. Insinuarea, ironia, invectiva, aluzia, toate mijloacele ar fi fost puse la contributie in cadrul aceleiasi morfologii, aceleiasi sintaxe, aceluiasi vocabular. Cronica lui Ureche ilustra deci «genialele observatii facute de Stalin» cu privire la limba comuna, unica a unei societati, indiferent de pozitia de clasa a membrilor sai. Cronicarul era astfel un simplu pretext pentru ilustrarea unei teze“ (p. 123).

Trecutul comunist: negare sau asumare?
Profesorul Alexandru Zub incearca pe tot parcursul volumului Orizont inchis sa contrazica teoria enuntata de François Furet conform careia „popoarele care ies din comunism par obsedate de negarea regimului in care au trait, chiar daca mostenesc de la el naravuri si moravuri“ (François Furet, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunista, Bucuresti, 1996). Profesorul Zub ne ajuta sa intelegem regimul comunist fara sa-l negam, aratindu-ne si cum putem scapa de vechile naravuri si moravuri. Firul conducator al „lectiei“ pe care ne-o da Alexandru Zub tine de asumarea trecutului, recunoasterea exagerarilor, distorsionarilor, mistificarilor si analizarea operelor istorice nu doar in functie de oportunismul celor care le-au produs. De altfel, Orizont inchis descrie o serie de biografii fluide ale unor istorici care au jucat cartea fostului partid comunist, intorcindu-se, uneori punindu-si dramatic cenusa in cap, la studiile serioase. Explicatia data de autor acestor intoarceri este circumscrisa realitatilor politice din epoca, fiindca „regimul impus de sovietici la 6 martie 1945 s-a dorit legitimat si prin istorie. Lupta contra vechiului regim a devenit astfel si o lupta cu istoria. Marele pariu, acela de a crea omul nou, nu se putea tine fara o confruntare aspra cu trecutul si valorile lui. Acest spirit se recunoaste atit in documentele oficiale, cit si in limbajul cazon al «frontului» alcatuit de istoricii aserviti“ (p. 12). Ideologizarea istoricilor, unii dintre ei cu opera recunoscuta inainte de instaurarea regimului comunist, a fost facuta sub presiune: „Multi istorici au fost pusi in imposibilitatea de a mai activa, la catedra sau in institute, altii urmariti, terorizati, aruncati dupa gratii sau trimisi la Canal. Doar citiva s-au putut salva in pozitii care sa le ingaduie o activitate cit de cit normala si o influenta pozitiva asupra domeniului. Numai cine cunoaste marea expansiune a scrisului istoric in perioada interbelica, activa oarecum si in deceniul urmator, isi da seama cit de brutala a fost ruptura din 1948. Institutii si oameni au intrat de-a valma in malaxorul dictaturii comuniste. Institutiile au fost abolite ori li s-a schimbat cu totul orientarea, spiritul. Deruta si teama domneau peste tot, afectind orice domeniu, istoriografia cu atit mai mult“ (p. 62) pentru ca „pe discursul ei, adus mereu «la zi», voia sa se sprijine legitimitatea puterii. De unde atentia deosebita ce i s-a acordat mereu sub dictatura, chiar si dupa ce puterea nu mai intimpina o rezistenta redutabila“ (p. 63).

In Orizont inchis Alexandru Zub deschide fara prejudecati, cu ingaduinta, usi inchise si ferecate de mult, incercind sa gaseasca echilibru intr-o lume dezechilibrata, sa scoata la iveala culoarea din peisajul alb-negru, sa demonstreze ca in locul rupturii cu trecutul e mai folositoare cautarea culoarelor de continuitate. Cartea profesorului Zub demonteaza istoriografia comunista, transformind-o intr-un puzzle, si o remonteaza apoi intr-o constructie noua, posibil punct de pornire pentru noi studii in care istoricii si operele lor din vremea dictaturii sa nu fie clasificati simplist, doar dupa o taxonomie negativ-pozitiv. Autorul Orizontului inchis ne arata cu abilitate si subtilitate, automarginalizindu-se, ca se pot face analize reci, fara incriminari, dar si fara crutari. Un exercitiu greu, daca ne gindim ca Alexandru Zub a fost martorul perioadei pe care o descrie si o explica.