OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Scriitoarea franceză Pascale Roze – deţinătoare a Premiului Goncourt (1996) – a susţinut la Bucureşti, pe 12 octombrie, un inedit atelier de creative writing cu deţinuţi de la Penitenciarul Rahova. Am stat de vorbă, cu această ocazie, despre cărţile sale, dar şi despre importanţa pe care o (mai) au – în lumea de azi – scriitura şi lectura. (A.D.)

Primul dumneavoastră roman, Le Chasseur Zéro (1996), a obţinut prestigiosul Prix Goncourt. După el, au urmat alte patru romane. Aţi început cu un roman subiectiv, la persoana I, în care se exprimă în mod intim o voce tulburătoare, vocea Laurei Carlson, pentru a ajunge la un roman ca Itsik (2008), care surprinde drama unui evreu polonez. S-ar zice că abordaţi în romanele dumneavoastră drame ale istoriei secolului al XX-lea prin intermediul unor conştiinţe individuale. Aşa este? Şi legat de aceasta, introduceţi în cărţi elemente autobiografice?

Referitor la prima întrebare, răspunsul este da. Ceea ce mă preocupă, înainte de toate, este povestea unei vieţi: existenţa este prinsă într-un destin global, istoric. Mă interesează ceea ce îi este impus din afară unei existenţe şi cum aceasta din urmă reuşeşte să domine sau să devină victima circumstanţelor istorice. Lucrurile care reprezintă acele date impuse de la naştere sau pe parcursul vieţii, lucruri care nu depind de individ, ci care-i sînt impuse şi cu care individul va trebui să se lupte. Cred, de asemenea, că e o manieră semnificativă de a vorbi despre Istorie (cu majusculă), trecînd nu prin evenimente, curente etc., ci prin destinele individuale, vorbind despre modul în care oamenii s-au „descurcat“ pentru a traversa acele evenimente. Metoda aceasta e, de altfel, de ceva vreme, importantă şi pentru istorici, cel puţin în Franţa: istoria cazurilor particulare, a indivizilor etc.

Mulţi ani după moartea tatălui (ofiţer de marină), ucis în Al Doilea Război Mondial de un avion japonez kamikaze, Laura Carlson trăieşte la Paris, alături de o mamă depresivă şi de o bunică autoritară. Pe lîngă Istorie, bunica eroinei din roman este cea care traumatizează toate personajele din roman: pe soţul ei, pe fiica sa, mama Laurei, şi, în cele din urmă, pe Laura însăşi. Bunica este un personaj remarcabil în carte, un personaj autoritar, plin de forţă. Aveţi un model pentru acest personaj?

Într-un interviu postat pe site-ul dvs, vă declaraţi două modele scriitoriceşti: mai întîi pe Marguerite Duras, cea care v-a îndemnat, de fapt, să scrieţi, iar ulterior, pe Lev Tolstoi. Critica v-a şi comparat, de altfel, scriitura – seacă, riguroasă (cuvinte puţine, fraze scurte) – cu cea a Margueritei Duras. Romanele dvs sînt, cel mai adesea, scurte şi tulburătoare, à la Marguerite Duras. Să fie oare referinţa la Tolstoi un semn că sînteţi tentată de romanescul de mari dimensiuni?

Primul scriitor pe care l-am citit şi iubit a fost Lev Tolstoi: aveam 14-15 ani cînd am descoperit Război şi pace. Pe Marguerite Duras am descoperit-o mai tîrziu, pe la 22-23 de ani. Şi într-adevăr, ea mi-a insuflat dorinţa de a scrie. Dar, pe măsură ce îmbătrînesc, încep să cred că adevărata bogăţie a scriiturii – pentru mine, acum – este mai degrabă de partea lui Tolstoi. Şi ea nu se situează deloc la nivelul stilului (Tolstoi are un stil magnific, însă un stil de secol XIX), ci priveşte modul lui de a vedea viaţa şi, de asemenea, legătura cu istoria. Care la Marguerite Duras nu e atît de prezentă.

În momentul acesta lucraţi la o altă carte, în această direcţie?

Faceţi, la rîndul dvs, o muncă etnografică, aşadar.

La Penitenciarul Rahova din Bucureşti, aţi susţinut un atelier de creative writing. Practicaţi de multă vreme asemenea ateliere: în licee, în spaţiu profesional şi chiar carceral. Ce reprezintă această experienţă pentru dvs – în particular, pentru scrisul dvs?

Experienţa cu pricina nu are o influenţă directă asupra scrisului, ci asupra vieţii mele. Înainte de toate, scrisul este o experienţă solitară, însă este un efort pe parcursul căruia îmi dau seama cît de important este actul de a scrie. Pentru mine, dar nu numai. Aş vrea, prin aceste ateliere, să-i fac şi pe ceilalţi să participe la această experienţă a scriiturii, a scrisului. Întotdeauna am scris greu: e greu să scrii. Nu-i cred pe autorii care afirmă contrariul. A-i iniţia şi pe alţii în actul de a scrie îmi oferă, mai întîi, mie siguranţa, încrederea că scrisul este important, şi mai apoi este un mod de a-i învăţa să citească, iar lectura este un mod de a învăţa şi de a cunoaşte. Lucrînd asupra scriiturii, lucrezi de fapt şi asupra a ceea ce înseamnă a şti să citeşti: a desprinde din cărţi lucruri pentru propria ta viaţă.

Am să vă rog, la final, să comentaţi un pasaj din Le Chasseur Zéro: „De ce alţii, şi nu noi, au cunoscut bombele, au avut datoria de a face războiul? În camera alăturată, un grup discuta despre marxism şi decolonizare. Nimeni dintre ei nu plecase în războiul din Algeria“ (trad.m.). E un apel la scriitura angajată?

E vorba, în acel pasaj, de tineri studenţi. Cei care trebuiau să facă serviciul militar erau obligaţi să lupte în războiul împotriva Algeriei. Dacă erau studenţi, aveau însă posibilitatea de a-şi amîna serviciul militar şi deci de a evita să meargă pe front. Ei discută, aşadar, despre războiul din Algeria, dar evită să meargă pe front. Nu e vorba de vreun militantism, în carte, ci doar de o reflecţie: anume că intelectualii, cei care discută nu sînt de fapt aceia care „plătesc“ cu adevărat epoca; ei sînt întotdeauna la adăpost, „se scot“ mereu... Pentru mine, Le Chasseur Zéro a vrut să arate că traumatismele războiului afectează nu numai generaţia care l-a făcut, dar şi pe cea următoare, marcată ea însăşi de traumatismul părinţilor morţi în război. E un subiect ce revine şi în ultima mea carte, care va apărea anul viitor.