Legături, conjuncţii şi reţele asumate

Dialog cu Francisc Chiuariu

Autor: Mihai PLĂMĂDEALĂ | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Pe 29 aprilie, Atelierul 030202 va fi teatrul de acţiune al unui vernisaj aparte: cel al expoziţiei Reţele, semnate de Francisc Chiuariu. Prefaţăm acest eveniment cu un interviu pe care artistul a avut amabilitatea de a ni-l acorda.

Aş dori să pornim discuţia de la un subiect pe care istoria artei îl denumeşte generic biografia artistului. Comentează, te rog, o cronologie legată de pasiunea, vocaţia şi meseria ta.

Am terminat liceul în 1984 (specialitatea Pictură) şi trei ani mai tîrziu am intrat la Institutul Nicolae Grigorescu, din Bucureşti, după două rateuri. În acea perioadă se intra cu foarte multă muncă. Am fost printre puţinii care au intrat devreme, restul colegilor aveau şapte, opt sau chiar zece încercări la activ şi ajungeau studenţi în jurul vîrstei de 40 de ani; eu eram tînăr. Veneam din zona Ardealului, şcoala de la Tîrgu Mureş avînd influenţe de tip Cluj, cu un desen solid, dar şi din spaţiul austriaco-german (constructivismul şi zonele respective). În Bucureşti lucrurile erau mult mai speculative: totul se axa pe culoare, pe imaginaţie. Am avut unul dintre cei mai inteligenţi profesori ai Institutului (de patru ani nu mai este printre noi) – Marius Cilievici, care era unul dintre preferaţii maestrului Ciucurencu. Pot să spun că el ne-a inoculat un sistem de gîndire care viza direcţia Bucureşti-Paris, adică şcoala de gîndire plastică André Lothe, Ciucurencu & generaţia. După trei ani petrecuţi la clasa acestui profesor, am continuat următorii trei ani la profesorul Florin Ciubotaru, care a venit în ’90. Domnul Ciubotaru era total diferit de predecesorul său, iar noi, studenţii lui, eram buimaci ca după o cruntă beţie. Spre final lucrurile au început să iasă de sub patronajul Cilievici şi să intre sub patronajul Ciubotaru.

Cum ai păşit din şcoală „în lumea reală“?

Adevăratele dileme au început pentru mine după absolvirea Academiei de Arte. Opţiunile erau următoarele: să merg spre zona profesorului Cilievici, cu care studiasem trei ani înainte de Revoluţie sau să urmez calea (care mi se părea mai atrăgătoare) ce purta amprenta anilor de studiu cu profesorul Ciubotaru? Am ales mai degrabă a doua variantă. Abia după nouă ani am reuşit să mă întorc la punctul meu zero. Cîţi ani de forfecări de situaţii, de influenţe, de încercări de scuturare de un anumit dresaj, apoi de altul... ! Momentul regăsirii mele s-a produs abia după ce mi-am dat demisia din facultate, pentru că am fost preparator şi apoi asistent, imediat după absolvire. Am fost preparator pentru mai mulţi profesori: Vasile Celmare, Constantin Albani, Ion Anghel, Marcel Bunea, Vladimir Zamfirescu, Sorin Ilfoveanu; asistent am fost iniţial la Ion Sălişteanu şi apoi, cînd mi-am dat demisia, eram asistentul lui Marin Gherasim. În această perioadă lucram şi stricam – a fost o vreme de căutări. Atunci am intrat în Grupul Crinul, care a activat între 1996 şi 2000 şi a avut patru expoziţii. Din Crinul m-am retras primul, pentru că se căutau forme de exprimare care nu mă reprezentau. După mine s-au retras şi alţii, în cele din urmă grupul desfiinţîndu-se.

Te-ai format în cadrul sistemului, te-ai pregătit pentru a intra într-o instituţie de învăţămînt oficială, cea mai importantă din România, ai fost preparator şi asistent, apoi ţi-ai dat demisia şi ai lucrat independent. Ca om care a cunoscut ambele ipostaze, ce crezi că îţi aduce academismul şi ce crezi că îţi răpeşte?

Favorul pe care ţi-l dă un grad academic se pare că acum e destul de important. Sistemul oferă pălăria potrivită pentru un doritor de carieră. Nu pot să spun că nu era convenabil şi pentru mine, dar dincolo de statutul adus şi o viaţă relativ lejeră, îmi bloca creativitatea şi mă uza inutil. Din punctul de vedere doar al artistului aspirant, pot să spun cu mîna pe inimă că, dacă ar fi s-o iau de la început, n-aş mai face facultatea. Lumea noastră este atît rapidă, încît un sistem – dacă nu e unul de tip dinamic, vestic – te îmbătrîneşte prematur.

Cum vezi diferenţa între şcoala românească de artă şi cea occidentală?

Cred că în vest contează mult piaţa. Gusturile sînt elevate şi pictorii trebuie să se conformeze, indiferent de ce au făcut în şcoală. Spaţiul deschis în care trăieşte artistul din Vest este incomparabil cu cel românesc. Bucureştiul suferă într-adevăr de boala tradiţionalismului, de o castrare a creativităţii. Nu mai ştiu exact ce situaţie este acum la Arte, dar simt că şi la ora aceasta noi nu ştim pe ce lume trăim. Şcoala nu poate să mai producă artişti, atîta vreme cît este betonată, nu are competiţie. Nu poţi sparge acest blocaj, pentru că nu se vrea şi cred că motivele sînt financiare şi oculte. Să intri acum la Academia de Arte nu mai presupune mult efort, dar mare lucru nu faci odată intrat.

Crezi că te poţi forma ca pictor de valoare în afara sistemului, ca autodidact, în România?

Eu zic că da. Este important să te informezi ca autodidact, să te orientezi în realitatea imediată şi să insişti pe propria ta gîndire. Cred că sistemul nu mai oferă informaţia reală, care îi trebuie unui student, este anacronic. Artistul trăieşte în 2010, iar reţeaua este din 1970.

Nici modul autodidact de informare nu este suficient; cred că trebuie să te deplasezi spre spaţiile Europei, unde au loc lucruri vii, pentru a vedea ce se întîmplă acolo şi abia apoi să revii în România şi să vezi cum te poţi tu raporta la adevăratul nivel al artei actuale.

Poţi să defineşti, în calitate de artist care s-a confruntat cu acest aspect, care ar fi gustul publicului cumpărător din România?

Publicul român vrea 1900, vrea artă cuminţică, comodă, cu deranj vizual cît mai mic. Un public român pentru arta contemporană nu există, el trebuie format. Toţi clienţii mei au fost străini, care locuiesc în România, care circulă prin Europa. Nu se doreşte o pictură grea, militantă, se vor lucruri spuse pe jumătate. Direcţia se poate schimba însă, piaţa este încă în formare, cotele, casele de licitaţii încă nu s-au stabilizat. N-avem public de artă contemporană şi publicul care există vrea o artă care să nu deranjeze în vreun fel o anumită stare în care se află. Se caută un frumos facil şi se şi dau bani pentru acest frumos. Am simţit acest lucru pe pielea mea, după ce am părăsit Academia (cum se numea pe atunci actuala Universitate Naţională de Arte). Am fost nevoit atunci, pentru a putea trăi şi continua să lucrez, să fac artă decorativă şi instalaţie–obiect pentru casele nou construite ale clasei privilegiate din România. Am lucrat timp de cinci ani în acest domeniu şi aşa am avut ocazia să interacţionez cu arhitecţi şi designeri, care au facilitat intrarea lucrărilor mele în casele celor pentru care făcuseră proiecte, ceea ce m-a introdus cumva într-un circuit al recomandărilor.

Consideri că acest tip de lucru a însemnat o abatere de la calea ta artistică?

A fost abatere, dar era vorba de subzistenţă. Am încercat să-mi păstrez verticalitatea, am avut şi cereri pe care le-am refuzat. Spre exemplu, am avut o comandă de pictură în trompe l’oeil pentru un perete al unei vile. Eu am propus o grădină sau o zonă din Antichitatea greacă sau romană, care să ridice un pic starea spirituală a celui care ar fi locuit acolo.

Propunerile clientului conţineau în schimb îngeraşi şi multă glazură, chiar personaje din familia acestuia. Am refuzat, chiar şi la preţul dublu oferit. Altul a venit în urma mea şi a executat comanda. Am avut şi situaţii în care am terminat o lucrare de interior şi beneficiarul mi-a plătit-o, dar apoi a chemat pe altcineva să redecoreze în manieră mai dulceagă.

Ai lucrat o perioadă şi în străinătate. Cum ţi s-a părut comanditarul străin faţă de cel român?

Mai informat, mai deschis. Am beneficiat de o rezidenţă de cîteva luni la Roma, perioadă în care am răspuns mai multor solicitări. Unul dintre comanditari cumpărase un apartament de secol XVII şi m-a solicitat să fac pictura murală. Era foarte bine informat, citea toate revistele importante de artă sau ale caselor de licitaţii, era la curent cu mersul acestei pieţe. Ca fapt divers, cînd s-a mutat în apartamentul nou achiziţionat l-am ajutat să transporte o parte din numeroasele lucrări de valoare pe care le deţinea. Am traversat atunci strada, pe la zebră, cu un Caravaggio mare în braţe (original).

Am mai lucrat în Ungaria (la Budapesta) şi în Olanda (la Haga şi Amsterdam). În Olanda am avut un proiect împreună cu un arhitect, pe un concept house of transition, de unde mi-a venit şi ideea Atelierului în Tranziţie, proiect pe care îl coordonez de trei ani. Practic, o casă era aranjată de cîte un arhitect împreună cu un artist plastic şi era expusă în şase ţări, timp de o lună în fiecare ţară. Am realizat atunci o casă de patru etaje sub forma unui cub roşu, pictat în interior şi exterior.

Lucrările expoziţiei pe care o prefaţăm sînt extrem de curajoase. Cred că pot supăra multă lume. Cum comentezi acest fapt?

Îl las pe privitor să comenteze. Eu doar îmi asum.

Recomanda articolul prin: