OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am incercat de multe ori sa inteleg cum a fost posibila, in perioada interbelica, fascinatia exercitata de Miscarea Legionara asupra unora dintre cei mai straluciti intelectuali din epoca, precum si adeziunea acestora la o ideologie extremista, intemeiata pe exaltarea sentimentelor nationaliste si religioase si pe principiul excluderii celui diferit.

Dupa cum, la fel de greu de inteles mi se pare si excesul de zel cu care alti multi intelectuali autohtoni au aderat la ideologia comunista, pe care au continuat sa o sustina inca mult timp dupa ce devenise evident caracterul criminal al regimului instaurat prin furt la urne si forta armata si mentinut, ulterior, prin teroare. Oricit de paradoxala ar putea sa para, afirmatia lui George Steiner potrivit careia „cultura nu-i face pe oameni mai buni“ este, din nefericire, foarte exacta si e suficient sa privim inapoi, fara minie si fara partinire, ca sa vedem cit de grav s-au putut insela, in materie de intuitie si actiune politica, unii dintre oamenii cei mai inteligenti.
Ceea ce se intimpla astazi in jurul nostru, modul in care politicul isi subordoneaza, din ce in ce mai agresiv, sfera culturala, precum si tendinta tot mai accentuata a unora dintre intelectualii hipermediatizati de a se pune la dispozitia unui partid sau a unui personaj politic ofera o „cheie de lectura“ a situatiilor istorice invocate mai sus.

S-a vorbit adeseori in ultimii saptesprezece ani despre „legaturile primejdioase“ dintre ideologia national-comunista promovata de Ceausescu si mai vechile simpatii sau chiar adeziuni fasciste ale unora dintre reprezentantii elitei intelectuale romanesti, pentru a explica tacerea vinovata, cind nu chiar militantismul fatis in favoarea superioritatii ideologiei comuniste, care au facut posibila supravietuirea regimului comunist. O posibila explicatie a acestui transfer simbolic este complexul de vinovatie care i-a facut pe multi dintre fostii membri ai Legiunii (sau doar simpatizanti ai acesteia) sa defileze, dupa 1947, sub steagul partidului comunist. Si tot despre un complex de vinovatie pare sa fie vorba si astazi, cind unii dintre intelectualii remarcabili – care, inainte de 1989, au preferat disidentei formula infinit mai comoda a „rezistentei prin cultura“ – si-au descoperit in ultimul deceniu o vocatie inchizitoriala care nu are nimic de-a face cu analiza lucida si atitudinea critica, tradind, in schimb, o vulnerabilitate morala exacerbata.

Gesticulatia ampla, retorica sforaitoare si intransigenta zgomotoasa a acestora vine dintr-o nevoie de autolegitimare in postura de campioni ai anticomunismului – psihanalizabila, daca ne gindim ca, pina la prabusirea regimului comunist in decembrie 1989, nici unul dintre intelectualii care astazi au monopolizat tema nu s-a solidarizat public cu vreunul dintre putinii disidenti autentici (Paul Goma, Ion Vianu, Ion Negoitescu, Doina Cornea, Radu Filipescu, Vasile Paraschiv s.a.). E bine sa ne reamintim ca, inainte de 1989, viata culturala era dominata de trei mari categorii de autori: culturnicii propagandisti, a caror unica ratiune de a exista era omagierea partidului si a iubitului conducator, disidentii si cei care trecusera prin inchisorile comuniste, iar dreptul la semnatura le fusese interzis (fie temporar, fie definitiv) si intelectualii tacuti care, desi nu au pactizat cu puterea politica si nu au scris texte compromitatoare, nu au avut, totusi, niciodata curajul de critica politica partidului sau ideile presedintelui (spre deosebire de omologii lor maghiari, polonezi sau cehi).

Tocmai de aceea, a incerca astazi sa compensezi atitudinea acomodanta de atunci, lipsa curajului sau, pur si simplu, indiferenta fata de problemele generale ale societatii totalitare printr-un discurs retrospectiv vehement acuzator (de inteles la cei foarte tineri) mi se pare cu totul si cu totul deplasat. Nu de alta, dar nici o tentativa serioasa de a exorciza demonii trecutului comunist nu se poate dispensa de o autoevaluare onesta.
Cu atit mai discutabila este pretentia intelectualilor profeti, in goana dupa rating si capital simbolic, de a deveni directori de constiinte si „luminatori“ ai neamului, cu cit eforturile lor nu sint puse in slujba unei atit de necesare reconstructii institutionale, ci in slujba unor oameni politici la fel de efemeri ca si constructiile lor de carton. Pactul cu puterea politica, indiferent ce culoare ar avea aceasta, este unul a priori vinovat si presupune abdicarea de la menirea fundamentala a intelectualului: critica derapajelor puterii.