Legiuitorul de semne

Autor: Alexandra CRĂCIUN | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Tristeţea lui Rubliov

Nu cuvinte, ci gînduri îmi cad pe hîrtie, aproape iraţionale, imposibile, evident incolore. Împărtăşesc acum, în al nouălea ceas, liturgic aproape, povestea iconarului şi abia acum înţeleg postul şi penitenţa de dinaintea facerii chipului mîntuit.

Pentru Rubliov, rugăciunea şi postul nu reprezintă o calificare. Iconarul se roagă din neputinţă.

Cartea cea de taină

Deschid cartea Profesorului şi aş vrea să pot să găsesc cuvintele. Marile opere însă au caracter iconoclast. Nu poţi vorbi despre icoane făcătoare de minuni decît rugîndu-te. Astfel de opere nu admit... o părere. Suflul lor aproape metafizic este atît de greu de păstrat în crestomaţii.

Ce pot spune eu despre Istoria blestemului, Voievodul dincolo de sala tronului, Lege şi fărădelege în lumea românească veche, Văduvele sau despre istorie la feminin? Cuvintele mele îndepărtate sună străin.

Sînt cărţi monumentale, în care semnele morţii şi ale vieţii se întîlnesc, iar sacrul decantează un preaplin omenesc.

Atingeţi-le. Aduceţi-le în faţa ochilor voştri, aşa cum Christ şi-a şters faţa cu Vălul Veronicăi, şi în ele veţi găsi chipul vostru, iar faţa voastră va primi chipul lor. Aşa s-au schimbat toţi cei care l-au întîlnit, cîndva, în Facultatea de Litere, aşa s-au schimbat cei care l-au întîlnit în biblioteci.

Legiuitorul de semne

Continui să cred că aceste cărţi ale Profesorului nu sînt istorii, ci revelaţii. Atît de mare este forţa cuvintelor ce dislocă solzi de istorie în construcţii baroce închinate istoriei unei idei.

Mii de personaje, forfota uneltirilor, Iadul şi Raiul, sfinţii şi delicvenţii locuiesc zgomotos, ca într-un roman-fluviu, în aceste cărţi de literatură medievală.

Să răsfoim de pildă, cele aproape 600 de pagini ale volumului Lege şi fărădelege în lumea românescă veche. „Hoţia domestică“, „Furtişagurile“, „Falsificatorii“, „Hîrtia scornită“, „Dragostea ilicită“, „Spectacolul morţii“ – vorbele cuprinsului te poartă asemenea unor bacante în carnavalul unui text de o mobilitate uluitoare pe care nu îl poţi citi decît cu sufletul la gură.

Totul este spectacular şi hîtru în acest univers în care autorul îşi asumă pe rînd, surîsul complice al cronicarului sau dojana îndreptătoare a unui legiuitor.

Fie că Profesorul face etimologii sau trece în revistă definiţii, fie că notează erudit referinţe la alte cercetări, toate, toate, se deschid în poveste.

Cărţile care plîng

Heidegger spunea undeva că „faptul-de-a-se-avea-pe-sine-în-sfîrşit“ reprezintă esenţa mobilităţii. Nu poţi mişca aripile atîtor secole, nu îţi poţi construi butaforia din bogăţia atîtor palate, nu poţi hrăni narativ atîtea personaje fermecătoare decît atunci cînd ai trecut istoria mai mult decît prin gînd.

Oriunde ai desface cartea, dintre titlurile glisante, adesea continuînd să vorbească peste mai multe capitole..., te invadează fascinantă, povestea...

E atît de prezentă, atît de puternică, atît de apropiată, încît, citind, nu putem decît să ne alăturăm glasului său, auctorial, în palimpsest. Şi abia atunci înţelegem cum naşte lumi legiuitorul de semne. Slovele sale prind trup şi devin hrană euharistică pentru mireni. El spunea, undeva:

„Vom vedea că, printre întîmplările pe care cronicarul nu le-a lăsat pradă uitării (chiar dacă, uneori, memoria se „întrerupe“ sugestiv), se prelinge o dîră de sînge.“ Aşa am învăţat că nu doar icoanele, ci şi cărţile plîng, ca o rugăciune.