OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Stimata redactie,

Am fost incintat sa descopar in numarul 131 al revistei dvs. un articol aniversar dedicat cineastei Leni Riefenstahl, semnat de dl William Totok din Berlin. Iata – mi-am spus –, centenarul controversatei autoare a Triumfului vointei nu a trecut neobservat in Observator cultural si, in pofida corectitudinii politice reprosate publicatiei, jurnalismul isi face datoria, inregistrind – profesionist – reperele culturale importante.
Incintarea m-a tinut pina spre sfirsitul primei coloane, din care cititorul afla ca „Riefenstahl a impus in cinematografie un limbaj anume, numit mai tirziu «limbaj fascist». Prezentind omul stilizat (deghizat) in erou (supraom), a reusit sa ascunda rasismul endemic al sistemului nazist“. Stiu cine a lansat aceasta enormitate. Dar am o nedumerire – tine poate de formulare, insa nu inteleg cum, „prezentind omul stilizat s…t a reusit sa ascunda (subl. mea) rasismul endemic“ etc.: eu credeam, dimpotriva, ca tocmai aceasta stilizare il scoate in evidenta?! Daca n-ar fi asa, de ce s-ar mai vorbi de „limbaj fascist“ (nefericita sintagma – ca si cum ar exista si un limbaj „comunist“, „social-democrat“, „liberal“ s.a.m.d.!)? Dl Totok nu are nici o vina: Domnia sa expune, nemteste-neutru, parerile unora si altora in privinta cineastei. Dar nu stiu cum se face ca este vorba – intotdeauna! – de parerile proaste...

Contributia fundamentala a lui Leni Riefenstahl la Cinema este expediata in 17 rinduri – mai curind tehnice –, restul de patru coloane speculind, neobosit, banalitatea ca Riefenstahl nu sta prea bine cu moralitatea. Intr-adevar, nu sta si n-a stat (dar este singura?!): pentru a-si face opera (geniala, totusi – chit ca nicaieri nu se afirma asa ceva), a acceptat sa filmeze Congresul NSDAP, l-a „magnificat“ pe Hitler, a facut film de propaganda pentru al Treilea Reich – lucrurile sint clare. Ca este celebra pentru aceste documentare (Triumful vointei si Olympia) este indiscutabil; ca viata – si opera – ei nu s-au oprit insa la deceniul 4 al secolului trecut, cititorul abia daca afla din articol... O viata de 100 de ani nu se reduce, totusi, la un deceniu! Iar atunci cind apesi, la nesfirsit, pe pedala „fascismului“, tine totusi de o minima onestitate intelectuala sa mentionezi – macar – fotografiile „fascistei“ cu barbati africani din tribul Nuba – imagini pline de seductie ale unei masculinitati care se pot numi „fasciste“ doar daca te cheama Susan Sontag si gasesti „fascism“ in Art Deco, Walt Disney si Odiseea spatiala a lui Kubrick...! (Intrebare: si daca asa-zisul „limbaj fascist“ al lui Riefenstahl nu este altceva decit semnul fascinatiei sale pentru „the (Male) Body Beautiful“?... Daca – dincolo de „ideologii“, „propaganda“ si „servituti“ asumate – avem de-a face, pur si simplu, cu opera unei femei care a iubit barbatii frumosi – indiferent de rasa?...

Nimeni nu l-ar acuza pe Michelangelo de proto-fascism – desi, nu-i asa?, si el si-a pus geniul – cu barbati frumosi cu tot – in slujba unei Biserici vinovate de „genocidul indienilor“...) Dl Totok nu mentioneaza fotografiile Nuba; aminteste doar faptul ca, „la sfirsitul anilor ’80, a reintrat in atentia publicului, prin citeva noi filme documentare. Ultimul, despre fauna si flora subacvatice...“ (subl. mea) Si nici nu face remarca – „incomoda“, dar necesara, caci adevarata! – ca in 1934, cind Riefenstahl filma Congresul NSDAP de la Nürnberg, majoritatea germanilor era de partea lui Hitler-ales-prin-vot-democratic cu un an inainte, ca lagarele erau a thing of the future si, in general, ca reprezinta un abuz intelectual sa discuti „vinovatiile“ unei natiuni/unui om atunci cind nu se stia ce va urma! Sau, poate, „prezumtia de nevinovatie“ dispare atunci cind cerni secolul la finisul lui, cu istoria in fata si cartile pe masa?... Devine, astfel, evident ca scopul articolului nu este informarea corecta (=neutra), ci re-afirmarea unui verdict: chiar daca Leni Riefenstahl ar trai nu o suta, ci 200 de ani, n-ar putea fi – in veci – „iertata“! Iar articolul nu se vrea ceea ce nu este, adica „omagial“; este, pur si simplu, o punere la zid cu iz monografic.

Cind am amintit de centenarul nasterii sale in Dilema, am numit-o pe Riefenstahl „cea mai mare cineasta a tuturor timpurilor“. O mica licenta: o data pentru ca, evident, n-a existat Cinema in „toate timpurile“, ci abia de mai mult de un secol incoace, si a doua oara pentru ca, mai putin evident, nu exista – de fapt – „mari cineaste“: exista citeva nume („pioniera“ Germaine Dulac, Maya Deren – experimentalista si, deci, marginala, Marguerite Duras – idem, Agnès Varda, Shirley Clarke, Liliana Cavani, Lina Wertmüller, Kira Muratova, Chantal Akerman, Diane Kurys, Claire Denis, Claire Devers, Catherine Breillat, Sally Potter, Antonia Bird, Mira Nair...) ceva mai cunoscute – nici unul, din pacate insa, de „mare cineasta“. Leni Riefenstahl este singura mare – atit de mare incit poate sta, cu un strop de bunavointa, alaturi de Eisenstein, de Welles, de Hitchcock sau de Godard. Evident (iarasi evident!), „lucrul acesta nu se spune“: circula un „ghid de conversatie“, al bunelor maniere mediatice si al adevarurilor politic-convenabile, iar afirmarea geniului lui Riefenstahl nu face parte din el.

Sa mi se ingaduie o mica paranteza: acum citiva ani am fost invitat sa particip la o masa rotunda la Institutul Goethe, prilejuita de prezentarea unui exceptional documentar de trei ore consacrat lui Riefenstahl (cel al lui Ray Müller, difuzat si pe Arte: Die Macht der Bilder). Documentarul nu se voia o apologie a cineastei, dar nici o condamnare a sa; era – doar – o incercare de intelegere a unei artiste (si a unei opere) controversate. Eram vreo trei romani (Anca Oroveanu, Ion Grigorescu, eu) si un critic de film german. Ei bine, acesta a fost de neinduplecat: toate argumentele noastre de bun simt, care cautau sa descopere – intr-un caz atit de complex si intr-un asemenea ghem de contradictii estetico-politice – calitatile operei, sa puna in context si sa analizeze – fara patos – contributia lui Riefenstahl la a saptea arta se izbeau de refuzul obstinat al oricarei discutii: in optica nemtului, „cazul Leni Riefenstahl“ era clasat o data pentru totdeauna, „infama“ autoare n-avea drept la nici un recurs... (Cineva din sala a gasit, in gluma, si o „explicatie“ a acestei intransigente: „Cred – zicea persoana respectiva – ca domnul este din fosta RDG...“) Inclin sa cred, mai degraba, ca este vorba – intr-adevar – de o sensibilitate speciala a germanilor fata de problema Riefenstahl – extensie a cazuisticii legate de nazism; dar, desi o inteleg, nu cred ca ea trebuie sa contamineze receptarea operei lui Leni Riefenstahl. O receptare relaxata – singura in masura sa desparta griul de neghina.

Parerea mea este ca, in nici 50 de ani, opera lui Riefenstahl va fi privita exclusiv ca document estetic. Si ca va fi, desigur, o exagerare la fel de pagubitoare ca si tendinta actuala – aceea de a oculta opera in spatele controverselor biografice. Caci lucrul cel mai dificil (dar si cel mai provocator) este sa discuti „cazul Riefenstahl“ punind in balanta ambele dimensiuni: cea estetica (uriasa, atirnind greu in istoria Cinema-ului) si cea politica (la fel de „grea“). Intrebarea fundamentala este: cum se poate ca un film „contaminat“ atit de profund de nazism sa seduca, astazi, atit de puternic cum o face Triumful vointei? Cum poti „face abstractie“ de o ideologie toxica privind – fascinat – un film ca acesta, care a contribuit (modest totusi, se pare...) la raspindirea toxinei? Caci, daca o poti face, inseamna ca apelurile repetate ale lui Riefenstahl la o receptare „pur estetica“ sint valabile. Iar daca nu, inseamna ca tocmai tensiunea (teribila!) dintre cele doua dimensiuni contribuie la fascinatia operei... (Trecind peste „amanuntul“ ca, in lipsa acestui document inestimabil, ne-ar fi greu, daca nu imposibil, sa intelegem, astazi, fascinatia fascismului...) Iata ce asteptam de la articolul unui intelectual pasionat de Cinema, cum este dl Totok: o serie de intrebari – nicidecum un raspuns la-ndemina!

Intimplarea face ca, in acelasi numar, Observatorul... sa publice o excelenta scrisoare – a dnei Carmen Pascu din Craiova – despre „antifeminismul mascat“ al unui realizator de emisiuni radio (evident, „virful unui aisberg“). Ideea era ca, daca femeile sint batute, pe undeva o merita – „o cauta cu luminarea“! S-ar putea spune, la fel de bine, ca si Leni Riefenstahl „a cautat-o cu luminarea“ – ce i-a trebuit sa filmeze tocmai Congresul nazist?! –, asa ca-si merita soarta: „batuta“ de Istorie, dar si de contemporani... (Revenind la masa rotunda de la Goethe Institut, imi amintesc vorba altcuiva: „I s-ar fi iertat orice, dar faptul de a fi femeie a contribuit la demonizarea sa“. Sa existe – oare – un „antifeminism refulat“ al aparatorilor corectitudinii politice?) Cert este ca ceea ce nu i-a fost iertat lui Riefenstahl in 50 de ani – in ciuda scuzelor sale repetate si a faptului ca n-a fost membra a partidului nazist –, i-a fost iertat unui regizor mediocru, membru al NSDAP: Veit Harlan. Autor al infamului Jud Süss (1940), piesa gretoasa de propaganda antisemita, acesta si-a „revenit“ spectaculos dupa acuza de „crima impotriva umanitatii“ (1949), regizind film dupa film din 1950 pina in 1964, cind a murit la Capri... In schimb, dupa Tiefland (1940), Riefenstahl n-a mai facut decit unul: Impressionen unter Wasser (2002). O sa fiti de acord ca ceva nu e, totusi, in regula cu aceasta „numaratoare“...

P.S. Tin sa semnalez – pentru prima oara „in scris“ – remarcabila rubrica de Filme/Seriale TV din paginile Observatorului...; de la Irina Iliescu, una dintre semnatarele ei, am aflat un lucru pe care nu-l stiam: faptul ca Helena Bonham Carter, formidabila actrita britanica, este stranepoata regizorului Anthony Asquith, descendenta a unei distinse familii de politicieni...

28 august