OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

I-a sosit vremea şi lui Leon Volovici să răspundă „prezent!“ cînd se face apelul celor trecuţi peste pragul vîrstei de 70 de ani. Intră în cinstitul nostru cin cu toate drepturile conferite de calendar (n. 10 august 1938), plus consideraţia cuvenită unei consistente activităţi în perimetrul istoriei literare. Momentul aniversar îl găseşte în plină efervescenţă. Titlurile de referinţă înregistrate sub numele său se multiplică şi se diversifică. Proiectează şi duce la bun sfîrşit exegeze de sinteză, ediţii documentare, scotoceşte arhive de unul singur, cu entuziasmul intact al tinereţii, sau mizează pe autoritatea dobîndită pentru a angaja dialoguri la scenă deschisă, pe teme de omologată audienţă în lumea intelectuală. Mereu, aceeaşi acribie şi acelaşi aplicat scrupul profesional, cizelate, consolidate cîndva în excelentul laborator ieşean, unde a fost făurit Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, al cărui prim tom reprezenta, în 1979, un eveniment memorabil. Contribuţia personală a lui Leon Volovici la lucrul în echipă a purtat amprenta filtrului original folosit de avizatul cercetător pentru a sistematiza şi lega fapte ale trecutului de prezent, pe parcursul elaborării tezei academice Apariţia scriitorului în cultura română (Editura Junimea, 1976). Disciplina, rigoarea, discernămîntul interpretativ asigură armătura de rezistenţă a articolelor parafate cu iniţialele L.V. în Dicţionar, iar lista în sine a autorilor indexaţi atestă opţiuni elocvente. Preferinţele pentru fondatori ai patrimoniului nostru spiritual – Bălcescu, Heliade-Rădulescu, Kogălniceanu – merg mînă-n mînă cu aprecierea acordată implicării în mişcări de emancipare spirituală şi civică. Exigent, tenace, suplu, Leon Volovici a transformat explorarea fenomenului literar autohton într-un liant al înzestrărilor şi aspiraţiilor proprii, de natură să-i fecundeze întreaga carieră, chiar şi după ce jocurile imprevizibile ale soartei îl vor fi transplantat în mediile universitare din Israel. Dovadă, eficienţa cu care s-a implicat, în anii din urmă, în promovarea imaginii lui Fundoianu sau a lui Mihail Sebastian. Fluxul şi refluxul sînt relevante în evoluţia personalităţii sale, idee rezumată prin titlul De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi (Editura Ideea Europeană, 2007).

 

Sîntem departe de un oarecare comportament complezent. Prin intermediul dialogului este activată o rafinată reţea de circuite statornice, un complex de afinităţi sufleteşti şi mentale, cristalizate în timp, despre a căror existenţă Leon depune acum mărturie, exact cum ar concepe o profesiune de credinţă. Dialectica întrebărilor şi a răspunsurilor impulsionează procesul autoreflexiei, nuanţează şi adînceşte definirea etapelor de maturizare a conştiinţei identitare. De altfel, aşa cum atestă mai multe împrejurări, face parte din structura personalităţii acestui dăruit om de catedră creditul acordat participării la felurite confruntări de opinii. Împreună cu Costel Safirman, el animă un cerc cultural la Ierusalim, unde dezbaterea funcţionează la mare cinste şi antrenează, de ani de zile, eminenţi scriitori, critici, istorici ai locului ori invitaţi din spaţii mai îndepărtate (vezi sinteza reuniunilor, adunată în două masive volume, editate la Bucureşti în 2001 şi în 2007). Un fel de supremă ilustrare a încrederii în maieutica dialogului o reprezintă suita schimburilor de idei susţinute cu Norman Manea, pe cale epistolară, încă de cînd se interpunea între preopinenţi opacitatea Cortinei de Fier. Scopul lor era tocmai de a eluda obstrucţiile regimului totalitar şi de a demonstra că propriile convingeri în libertatea de gîndire îi pot imuniza împotriva distorsiunilor care ating demnitatea intelectuală.

 

 

Cartea rezultată a fost lansată, cu ocazia recentei prezenţe în ţară a lui Norman Manea, la dubla ceremonie a decernării titlului de doctor honoris causa din partea universităţilor din Bucureşti şi Cluj. Pagini dense privilegiază meditaţia asupra problemelor contemporane, legate de rolul cărturarilor în societate şi de capacitatea lor de a face faţă diverselor provocări, între care un spaţiu prioritar îl ocupă efortul de înţelegere, de promovare a multiculturalismului şi de descurajare a exceselor naţionaliste. Substanţa argumentelor oferite reciproc are la bază experienţa de viaţă a fiecăruia, ceea ce stimulează apetitul confesiv de ambele părţi. Dacă pentru autorul Întoarcerii huliganului lucrurile nu ies din matca normalităţii, este interesant de văzut cum s-a descurcat profesorul Leon Volovici. Presupunerea că s-ar fi aflat pus în dificultate de cerinţa de a abandona morga pedagogică rămîne de domeniul speculaţiei. Din punctul său de vedere, erudiţia n-a făcut casă bună cu uscăciunea şi sterilitatea stilistică. Aşa cum s-a ferit de dogmatism ideologic, a sfidat şi rigiditatea şi pedantismul didactic. Uneori, demonstrativ, s-a exersat în texte impregnate cu o doză de lirism bine temperat. S-a întîmplat ca emoţia trăirilor să-l impulsioneze să recurgă la versuri, fără teama că încalcă teritorii interzise acribiei de cercetător. Era în vara lui 1977, cînd da publicităţii o vibrantă litanie versificată, dedicată victimelor pogromului de la Iaşi, petrecut într-o funestă zi de iunie a anului 1941. Tot de atunci datează emoţionanta pagină evocatoare Mîinile, preluată în volumul de astăzi din Revista cultului mozaic, numărul din 15 mai 1977. Tentaţia evocărilor, încărcate de emoţia aducerilor aminte, are, prin urmare, antecedente într-un registru literar diversificat, uşor de identificat ca jaloane ale itinerariului De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi: rapide instantanee epice, descrieri de situaţii, portrete presărate din mers, pe măsură ce naratorul ieşean se lasă ambalat de chestionarul iscoditorului însoţitor, conferenţiarul clujean Sandu Frunză. De unde pînă unde, faţă-n faţă, ieşeanul şi clujeanul? Răspunsul e de căutat în pomenitul Dicţionar, unde Volovici şi-a ales să trateze despre iluştri ardeleni: August Treboniu Laurian, Andrei Mureşanu, Aron Pumnul. Prin ei şi prin alţii, va fi descoperit seducţia sobrietăţii, tăria morală, temeritatea convingerilor, discreţia şi preţul hărniciei. De aici, a mai intervenit doar o conjunctură favorabilă ca să se lase convins să treacă munţii, de mai multe ori pe an, spre a iniţia pleiade de studenţi clujeni în subtilităţile înţelepciunii şi istoriei culturale evreieşti. Dar, în timp ce îşi vede serios de obligaţiile contractuale, sufletul profesorului tînjeşte după locurile natale.

 

Dragostea lui e nealterată, imposibil de înstrăinat de dealurile Iaşiului, care i-au ondulat orizonturile copilăriei. Legături afective indestructibile sînt mărturisite la tot pasul. Profilul energic al întreprinzătorului tată, fierar de meserie, se detaşează, gata-gata să pună în umbră delicata fiinţă a mamei. Pulsaţiile de viaţă ale cartierului locuit preponderent de evrei reverberează şi cuceresc sufletul cititorului. Cînd se întîmplă ca lectorul să aibă el însuşi raporturi originare cu Iaşiul, emoţiile cresc exponenţial. Cu ochii minţii, l-am urmat adesea pe autor şi am tresărit la anumite localizări ale lui extrem de precise. Cum să rămîn indiferent la referinţele lui privitoare la Tîrgul Cucului, de vreme ce, chiar peste drum de istoricele vestigii ale sinagogii, se găseşte zidirea bisericii Bărboi, locul odihnei veşnice a lui Alecu Russo, de care mă ocupam la începuturile mele profesionale? Ca să nu mai spun că, prin preajmă, funcţiona maternitatea unde văzusem lumina soarelui. Şi mai extraordinară este coincidenţa de a descoperi, pe parcursul lecturii, că ne-am întîlnit, la distanţă, îndatoraţi aceluiaşi distins dascăl de filozofie, Ernest Stere. Tuşele expresive ale portretului schiţat profesorului de ucenicul lui fidel mi l-au readus în memorie, în ambianţa liceului militar de la Curtea de Argeş, prin 1944, poate chiar 1945, cînd organiza un cerc de lectură în afara programei şcolare şi mi-a pus în mînă, cam devreme, Politeia lui Platon. Mă abţin să socotesc anii scurşi, dar mă simt îndreptăţit, o dată mai mult, să-l îmbrăţişez confratern pe Leon la acest prilej aniversar.