OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Leonard COHEN
Joaca preferata
Traducere si note de Vlad Arghir
Editura Polirom, Iasi, 2003,
292 p., 149 000 lei


Leonard COHEN
Frumosii invinsi
Traducere si note de Liviu Bleoca,
Editura Polirom, Iasi, 2003,
304 p., 149 000 lei


Dupa ce anul trecut aparea Obsesia lui Anil, ultimul roman al reputatului Michael Ondaatje, Editura Polirom recidiveaza in domeniul literaturii canadiene, oferindu-ne acum neasteptata surpriza de a publica nu unul, ci ambele romane semnate Leonard Cohen, Joaca preferata (The Favourite Game), la exact 40 de ani de la aparitia sa in original la McClelland and Stewart, si Frumosii invinsi (Beautiful Losers), considerat astazi pe buna dreptate primul roman canadian postmodern. Putem vorbi, asadar, despre un adevarat eveniment – care, cel putin in rindul fanilor lui Cohen si al canadianistilor din Romania, nu va trece, speram, neobservat, cu atit mai mult cu cit departamentul de marketing al editurii a incercat sa transforme lansarea celor doua carti intr-un eveniment. Dupa trei traduceri din Margaret Atwood, doua din Michael Ondaatje si, iata, acum, publicarea creatiei romanesti a lui Cohen, literatura canadiana incepe, incet-incet, sa fie receptata si in Romania, cu toate ca sintem inca departe de nivelul la care s-a ajuns, din acest punct de vedere, in tari ex-comuniste cum ar fi Ungaria, Polonia si Cehia (un exemplu poate minor, dar teribil de graitor al efectelor politicului si economicului asupra culturalului).

Künstlerroman dupa modelul Joyce, amestec de teribilism adolescentin si maturitate grava (asemanator cumva scrierilor lui Ionel Teodoreanu la noi), diafan, incarcat de dulcele-amar al nostalgiei, picaresc (sau o parodie a genului, atita timp cit aventurile sint cu predilectie erotice), senzual, exagerat de liric pe alocuri, desuet prin formulari de genul „alerg prin viscolul pulpelor ei“ (p. 104), autobiografic in esenta (sau, cum s-a spus, „o autobiografie despre actul scrierii si un roman despre autobiografic“1) dar si fragmentar, auto-ironic si metafictional, Joaca preferata este in principal un roman de tranzitie de la modernism la postmodernism – o joaca, in fond, cu conventiile primului si o patrundere inca timida pe terenul celui de-al doilea; altfel spus, un fel de incalzire pentru ceea ce va urma in Frumosii invinsi, nu atit la nivelul continutului, cit in special la nivel formal, al retelei structurale a scriiturii.

Tendinta teleologica, liniara a romanului clasic nu este respectata, intriga (daca se poate vorbi de asa ceva) are aspectul unui colaj format din pagini de jurnal, imagini de film, fotografii, poezii si roman in roman, toate dispuse fragmentar si insotite de comentarii ironico-subversive la adresa „naratiunii“ in desfasurare, sau de repetate mise-en-abyme-uri ale actului scrierii avindu-l ca protagonist pe Lawrence Breavman, un alter ego al scriitorului.
S-a scris mult despre Joaca preferata, din 1963 si pina in prezent. Pertinente la vremea lor, comentariile de tip impresionist au astazi un aer caduc – la fel cum si romanul, citit strict din aceasta perspectiva, nu reuseste sa mai convinga. Singurul lucru care il salveaza este tocmai tentatia autoreferentialitatii, „farmecul discret al autoreflexivitatii“2, dupa un titlu recent de volum, disimulat sub invelisul mult mai pregnant al romanului de factura romantico-realista.

Referindu-se la fraza care a atras de la inceput atentia criticii, „O cicatrice e ceea ce se intimpla cind cuvintul devine trup“ (p. 1), Linda Hutcheon observa abil ironia (postmoderna) a rasturnarii traditiei occidentale a Cuvintului devenit Trup3. Sexualitatea si obscenitatea, prezente din abundenta in ambele romane, au rolul de a determina cititorul sa inteleaga ca aici Trupul este cel din care se plamadeste Cuvintul. In ceea ce priveste Joaca preferata, simbolistica albului imaculat prezent in diferite ipostaze (zapada, albeata trupurilor) devine in fapt o metafora a albului paginii goale, in traditia lui Mallarmé, pe care scriitorul o poseda, prin actul, sexual la Cohen, al scrierii. Pentru Cohen, posedarea trupului (alb si gol, asemenea paginii) este un preambul al stapinirii actului scrierii, sexul ( si conotatiile sale ideologice in ceea ce priveste dialectica puterii) o conditie sine qua non a scriiturii. „Vreau sa sarut cu un ochi deschis“ („I want to kiss with an eye open“), spune Breavman la pagina 123, o adevarata declaratie de intentie cu privire la rolul pe care si-l asuma scriitorul in postmodernitate. Asemenea amantului hiperlucid care se priveste voyeuristic in timp ce face dragoste, scriitorul nu dispare in propria-i fictiune, ci scrie despre faptul ca scrie.
Aceasta autoreferentialitate colaterala in Joaca preferata atinge cote paroxiste in Frumosii invinsi, un adevarat manifest postmodern in termeni literari – si nu mai putin postcolonial in termeni culturali. Daca romanul de debut permite si o interpretare traditionala, orice incercare de a analiza Beautiful Losers in cheie realista este sortita esecului, daca nu hilarului.

Este soarta de care n-au scapat primele cronici, facute „la cald“, desfiintind volumul pentru excesul pornografic, urmarit in antiteza cu precaritatea unei intrigi coerente, care sa confere romanului narativitate. Ulterior s-a spus ca el este visul devenit realitate al lui Susan Sontag din Impotriva interpretarii, „that sort of work you watch but don’t attempt to explain“. Cinematic, ca si Joaca preferata, Frumosii invinsi indeamna intr-adevar la a fi „privit“ asemenea unei pelicule, insa aceasta este doar una dintre capcanele textului, semnalata de altfel de aceeasi Linda Hutcheon, care indeamna cititorul tocmai la eludarea schemei ideologice realiste care „ignora sau pur si simplu neaga existenta conventiilor literare la nivel formal“4. In viziunea Lindei Hutcheon, metafictiunea postmoderna ii confera cititorului un rol nou, acela de co-creator al textului pe care il citeste: „Asemenea autorului, cititorul trebuie sa accepte responsabilitatea de a participa in mod activ la construirea lumilor fictive prin intermediul cuvintelor“5.

Dar inainte de Hutcheon si de aparitia excursului critic postmodern, Desmond Pacey este unul dintre primii, daca nu chiar cel dintii critic care dezvolta o exegeza nepartinitoare si detaliata a romanului6. Facind abstractie de comentariile de tipul, „I’ve just read Beautiful Losers and I’ve had to wash my mind“ sau „I read Beautiful Losers but found nothing beautiful in it, just dirt and death“, Pacey se lanseaza intr-un comentariu cu valente mitologice, reusind sa demonstreze „pe text“ cum toate personajele feminine al romanului (Catherine Tekakwitha, Edith, Mary Voolnd, femeia din final) reprezinta intruchiparea uneia si aceleiasi zeite Isis, la fel cum naratorul si F. alcatuiesc impreuna simbolul lui Osiris.

Patru ani mai tirziu, in 1970, Michael Ondaatje scrie prima monografie Leonard Cohen, de referinta si astazi. In ceea ce priveste Beautiful Losers, ea are meritul de a integra romanul intr-un context critic, insistind asupra interferentelor care se produc, deliberat sau nu, intre o opera si alta. Fara a-i nega originalitatea, Ondaatje plaseaza romanul in descendenta lui Donald Barthelme, cu ale sale irrational plots, cu toate ca nici Norman O. Brown cu a sa religion of the flesh, nici Michael McClure cu the beast language nu sint ignorati. Mai mult decit atit, Ondaatje este primul care remarca ceea ce va deveni o trasatura esentiala a postmodernismului, si anume dizolvarea granitelor ideologice dintre discursuri si stiluri, la nivel formal, reflectata la nivelul continutului de abolirea granitelor dintre prezent si trecut (si chiar viitor), vii si morti, sfinti si pacatosi si, nu in ultimul rind, dintre istorie si fictiune. (Hutcheon va reveni asupra observatiei lui Ondaatje, extinzind sfera analizei asupra a inca doua situatii de acest fel, si anume disparitia granitelor dintre arta si ceea ce conventional numim „viata“ sau „realitate“ si a acelora dintre procesul scrierii si produsul final, cartea pe care o citim.)

O alta directie in abordarea romanului este data de caracterul postcolonial al lucrarii, prin deplasarea interesului scriitorului dinspre invingatori catre cei invinsi. Pornind de la insusi titlul romanului si mergind pina la cele mai – aparent – nesemnificative detalii (vezi localizarea apartamenului la subsolul cladirii, casa din copac aflata la marginea orasului, faptul ca F. este homosexual, francofon si nu anglofon, ex-membru al Parlamentului si sabotor al mainstream-ului politic, vezi faptul ca Catherine Tekakwitha este o indianca marginalizata de trib in urma refuzului casatoriei si imbratisarii credintei crestine, dar condamnata la marginalitate si in interiorul catolicismului, in timp ce naratorul este singurul istoric care si-a consacrat viata investigarii unui trib marginal prin lipsa oricarei victorii obtinute in lupta, si, in sfirsit, faptul ca toti cei patru sint/au devenit canadieni, membrii unei natiuni marginale/coloniale prin definitie, atit geografic, cit si din punct de vedere istoric si cultural, in raport cu Marea Britanie, Franta si ulterior cu Statele Unite) marginalul reprezinta centrul (tipic postmodern) al intregii naratiuni.
E necesara o paralela intre muzica si opera literara a lui Cohen – pentru ca, fie ca e vorba de ceea ce scrie sau de ceea ce cinta, mesajul lui Cohen este acelasi. In cadrul unui concert sustinut live la Londra in 1972, artistul incepe sa improvizeze pe melodia unui cintec, si el sugestiv prin titlu, Please, Don’t Pass Me By. Versurile, transcrise aproximativ, se constituie intr-un mesaj (bineinteles, postmodern) care poate fi aplicat usor si romanului de fata: „I’m with the crippled, and the hunted, and the maimed, and the downed, and the torn, and the burned…“.

Cohen, acum in virsta de aproape 70 de ani, ramine o personalitate foarte actuala atit in lumea muzicii, cit si in cea a literelor, in ciuda unei prezente relativ modeste pe ambele scene. Recuperat de generatiile mai tinere in mare masura prin intermediul Internetului (Cohen, de altfel, este foarte activ in cyberspace), popularitatea sa este in continua crestere. La inceputul lui 2003 i-a fost conferit titlul de Companion of the Order of Canada, cea mai inalta distinctie acordata unui civil7 in Canada, pentru merite in domeniile muzicii si literaturii. Lunar, daca nu chiar saptaminal, undeva pe glob se organizeaza un eveniment care ii celebreaza talentul, ca sa nu mai vorbim de festivalurile anuale din majoritatea tarilor europene (in Polonia exista unul chiar din anii ’80). In Romania avem de acum acces la cele doua romane ale sale in traducere (foarte buna, trebuie mentionat), iar Bucurestiul se afla in cursa gazduirii evenimentului cu titlul The International Leonard Cohen
Meet-Up Day, programat a avea loc peste citeva zile.
_______

1. Vezi articolul Patricei A. Morley, The Knowledge of Strangehood, publicat in Journal of Canadian Studies, Vol. 1, Nr. 3, 1972.
2. Este vorba de cartea lui Mircea Bentea dedicata operei lui Radu Petrescu si aparuta la Editura Dacia in 2000.
3. Vezi The Canadian Postmodern, O.U.P., Toronto, 1988, p. 27.
4. Linda Hutcheon, Politica postmodernismului, Editura Univers, 1998, p. 27.
5. Idem.
6. The Phenomenon of Leonard Cohen, articol din 1967 inclus in antologia cu titlul Leonard Cohen. The Artist and His Critics, editata de Michael Gnarowski, McGraw-Hill Ryerson Limited, Toronto, 1976.
7. Interesant de remarcat (avind in vedere destinul cultural al lui Cohen) faptul ca in limba engleza (britanica, cu predilectie) civilian are si sensul de outsider, a contender not expected to win…