OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vasile Blaga are dreptate (şi Blaga e un ardelean serios). E greu de crezut că un politician care pînă ieri a făcut parte dintr-un partid politic (e vorba, desigur, de Sorin Oprescu) se dă de trei ori peste cap şi devine, peste noapte, independent. Că un om care a mers ani la rînd „pe mîna“ lui Ion Iliescu s-ar putea dintr-odată „lepăda de Satana“ (cum i s-a cerut) fără ca un astfel de gest să-l califice, automat, ca oportunist şi lipsit de caracter. Nu că nu ne-am fi obişnuit deja ca lipsa de caracter să funcţioneze ca un soi de paşaport sui generis pentru politica dîmboviţeană; cît despre oportunism, acesta a devenit de mult principala trăsătură a omului politic autohton. Dar, deşi Sorin Oprescu nu e nici singurul, şi nici cel mai suspect caz, el este ultimul în lungul şir de metamorfoze „ideologice“ surprinzătoare care au marcat viaţa politică din ultimii optsprezece ani.

 

Recordul în materie de convertire peste noapte nu îl deţine însă un politician – în fond, cine pune la îndoială autenticitatea experienţei apostolului Pavel, convertit la creştinism ca urmare a revelaţiei survenite pe drumul Damascului? –, ci un partid politic, şi nu un partid oarecare, ci tocmai acela din care domnul Vasile Blaga face parte (şi Blaga e un ardelean serios). Asemeni lui Făt-Frumos, partidul tutelat de preşedintele Băsescu s-a dat de trei ori peste cap şi, deşi pînă mai ieri făcea parte din grupul socialiştilor europeni, a trecut azi, cu arme şi bagaje (ideologice?), în grupul creştin-democraţilor europeni. A trecut, adică, de azi pe mîine, de la stînga la dreapta fără nici un fel de scrupule identitare sau de fasoane ideologice, demonstrînd că, atunci cînd comandantul suprem ordonă „La dreeeap-ta!“, ordinul se execută, nu se discută. Că în partidul modelat după chipul şi asemănarea comandantului suprem apetitul pentru discuţii/dezbateri este nul se vede şi în sloganul candidatului rămas în cursa pentru primărie, care ne propune „soluţii, nu discuţii“. Şi Blaga e un ardelean serios.

 

De bună seamă, nu singurul din partidul care seara s-a culcat pe partea stîngă şi dimineaţa s-a trezit pe dreapta eşichierului politic. Un om la fel de serios este Valeriu Stoica, politician şi, în primul rînd, teoretician al unificării dreptei. Idee a cărei necesitate mi se pare evidentă. Dar, dacă teoria e minunată, practica ne aruncă în derizoriul absolut. Pentru a putea vorbi de unificarea dreptei ar trebui ca, în primul rînd, să identificăm acele partide care, din punct de vedere ideologic, se plasează la dreapta spectrului politic. Despre ce fel de unificare a dreptei poate fi vorba, cînd în afara acestei minunate (în teorie) construcţii, rămîne partidul liberal care, pînă una-alta, că ne place sau nu, este singurul partid cu o ideologie de centru-dreapta şi, nota bene, cu o tradiţie nedezminţită de-a lungul întregii sale istorii (chiar şi a istoriei sale recente)?

 

De bună seamă, Valeriu Stoica e un teoretician serios. Atît de serios, încît a reuşit, în practică, o performanţă demnă de Cartea Recordurilor: unificarea dreptei cu stînga. Ne aflăm în faţa unui număr senzaţional de prestidigitaţie politică, menit să satisfacă ambiţiile unui preşedinte croit „pentru alte coordonate istorice“. Sublimă, dar cu totul inexistentă sub pălăria PDL, dreapta mult visată s-a unificat, aglutinînd un partid fost socialist, PD-ul, şi un alt partid, PLD-ul, alcătuit la repezeală din cei care, în PNL fiind, au migrat, în frunte cu Theodor Stolojan (care, între noi fie vorba, „s-a lepădat de Satana“ la fel de convingător ca Sorin Oprescu de PSD), spre partidul prezidenţial. Dar cum „întoarcerea refulatului“ nu este doar o ipoteză psihanalitică, ci chiar o realitate, să nu ne mirăm că de sub poleiala „de dreapta“ se iţeşte mentalitatea „de strînsură“ a unor oameni pentru care distincţiile ideologice, dacă există, sînt, desigur, un moft. În fond, deşi teoreticienii şi analiştii încearcă să ne convingă de imaculata concepţiune a partidului prezidenţial (cel născut, precum zeiţa Atena, din capul lui Zeus), modul în care campionul dreptei a apărut pe scena politică, printr-o aiuritoare piruetă de la stînga la dreapta, ne îndreptăţeşte să punem la îndoială autenticitatea proiectului.

 

Chiar aşa, cîtă ideologie de dreapta încape într-o construcţie politică în care se regăsesc, de-a valma, foşti tovarăşi de drum ai lui Ion Iliescu (Theodor Stolojan sau Dumitru Oprea), soldăţei de-ai lui Vadim Tudor (Dorel Onaca), bufoni ca Silviu Prigoană sau oportunişti spilcuiţi precum Cristian Boureanu? Valeriu Stoica vorbeşte frumos despre unificarea dreptei (şi Stoica e un teoretician serios), dar nu există nici o garanţie că partidul care a răspuns o dată la comanda „Dreapta-mprejur!“ nu va răspunde, la fel de prompt şi de disciplinat, şi la o eventuală – şi la fel de imperativă – „Stînga-mprejur!” sau, pur şi simplu, la „Înainte, marş!“.