OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Desi premii care sa confere prestigiu international personalitatilor din lumea dansului s-au mai atribuit de-a lungul anilor, de doi ani Premiile „Nijinski“ au devenit un echivalent al Oscar-urilor din cinema. Fondate de institutia Grimaldi Forum Monaco, acestea au fost atribuite in cadrul unor festivitati desfasurate in sala eleganta dar nu plina ochi a Monaco Dance Forum. Imbinind aristocratia gazdelor cu cea artistica, la crème de la crème a creatiei si interpretarii coregrafice, decernarea din seara zilei de 14 decembrie a facut parte dintr-un Festival de mare amploare, fiind transmisa in direct de postul de televiziune Mezzo, accesibil si noua.

Scenografia serii semnata de Karl Lagerfeld, remarcabila prin simplitate, aportul unor sponsori cu greutate si parfum de lume buna (Chanel, Marie Claire, hmmmm…), tinutele sobre si elegante, intreaga atmosfera respira atentia speciala acordata dansului intr-un spatiu de traditie dar si deschis inovatiilor. Intr-un ritm alert (totul nu a durat mai mult de o ora si un sfert) si intr-o ordine deja standardizata, prezentatoarea Jeanne Moreau, o mare prietena a dansului, ii anunta pe cei care urmau sa deschida plicul-surpriza; pe un ecran mobil se derulau scurte secvente cu fiecare nominalizat; se anunta cistigatorul, care rostea citeva vorbe de multumire, iar intre categorii aveau loc intermezzi dansate.

Sa-i luam pe fiecare in parte. La balerini, tot unul si unul, sarcina de a-l numi pe cel mai bun pare extrem de dificila: Carlo Acosta, Julio Bocca, Nicolas Le Riche, Vladimir Malakhov. Din generatii relativ apropiate, reprezinta teatre importante: Covent Garden, Opera din Paris sau cea din Viena. Cistigatorul Vladimir Malakhov, avind in aceeasi seara spectacol la Berlin, nu este prezent. Fetele provin si ele din companii cu nume sonore: Alina Cojocaru, Tamara Rojo, Nina Ananiashvili, Aurelie Dupond, Diana Vishneva, Lucia Lacarra inseamna Covent Garden, American Ballet Theatre, Opera din Paris, dar si Opera Bavareza din München, unde danseaza actualmente premiata Lucia Lacarra. Desi nationalitatile dansatorilor nu se suprapun aproape niciodata cu cele ale teatrelor in care sint angajati, scolile la care s-au format sint in buna parte aceleasi: rusa, franceza, cubaneza, engleza.

Ca romani, nominalizarea Alinei Cojocaru, pe care am aplaudat-o in primavara trecuta la Bucuresti in rolul Giselle, cel care i-a adus statutul de principal dancer, consacrarea ca star international (cit si Ordinul National Serviciu Credincios in grad de Cavaler, conferit de Presedintele Iliescu), ne-a facut sa ne simtim ca la o Olimpiada de gimnastica. In plus, ne-a stirnit sa ne punem citeva intrebari: avem si noi balerini de aceeasi valoare acasa? Au ei nevoie de prestigiul institutiei pentru a fi cunoscuti si recunoscuti in lume? Fara indoiala ca da. Oricit de stralucitoare ar fi Corina Dumitrescu in Lacul lebedelor, si oricit de sensibila ar fi Loredana Salaoru in Cenusareasa, o parte din vot se contabilizeaza prin Internet, iar aceasta presupune ca nominalizatii sint bine cunoscuti in lumea larga, si bine mediatizati de televiziuni si reviste de specialitate.
(Citesc cu stupoare si amuzament, in Jurnalul national, un articol destul de prompt referitor la acelasi eveniment, in care apare numele lui Gabriel Popescu ca „mentor“ al lui Vladimir Malakhov si al Alinei Cojocaru, si ma minunez de usurinta cu care cineva isi atribuie – sau i se atribuie, adica este tamiiat, deloc nevinovat – merite inexistente, in buna traditie a cacealmalei: e mai usor sa verifici daca o persoana a facut ceva, decit daca nu a facut ceea ce sustine. Dar discutia nu-si are locul aici, asa cum numele fostului mare balerin roman al anilor ‘50-’60, cu o cariera internationala ulterioara onoranta, nu avea ce cauta in contextul respectiv).

Marcia Haydée, omagiata pentru „intreaga cariera“, multumeste sotilor, partenerilor si coregrafilor care au crezut in ea si au creat pentru ea, facind din ea o balerina exceptionala, in pofida unor date fizice ingrate.
Sidi Larbi Charkaoui, un magrebian blond si cu biluta infipta in barbie, e uluit de compania selecta in care se trezeste, in calitate de chorégraphe emergean – o exprimare mult mai potrivita si mai cuprinzatoare decit „coregraf contemporan“.
Pentru „cel mai bun spectacol“ concureaza William Forsythe, Jean-Christophe Maillot, Mihail Barisnikov intr-o ipostaza cu care ne obisnuim cu greu, aceea de creator de modern, contemporan si postmodern, si Anne-Theresa de Kersmaeker. Iar premiul ii revine coregrafului titular al Companiei Ballets de Monte Carlo si co-organizator al serii, Jean-Christophe Maillot, pentru lucrarea La Belle (din secventa se disting costume si decoruri senzationale), fara teama de a fi invinuit de partinire sau de tras spuza pe turta proprie.

Alegerile sint dublate uneori de incarcaturi emotionale si dramatice implicite: William Forsythe, unul dintre cei mai importanti si mai originali coregrafi actuali, primeste Premiul Nijinski pentru „coregraful anului 2002“, in conditiile in care, cu citeva luni in urma, pe Internet circulau apeluri disperate catre primaria orasului Frankfurt, care dorea sa-i inchida Compania din ratiuni economice.
Tot un gest de sustinere si de suflet este si prezenta pe scena a lui Maurice Béjart (pentru a-i inmina premiul Marciei Haydée), poate una dintre ultimele sale aparitii publice, stiut fiind ca sufera de cancer intr-un stadiu avansat. (Nu intimplator, in aceeasi perioada, canalul tv Mezzo transmitea insistent Spargatorul de nuci in varianta marelui coregraf original din Marsilia.)
Se vorbeste un fel de franglais, intercalind cuvinte frantuzesti in engleza materna sau invers, ori incepind o fraza intr-o limba pentru a o termina in cealalta. In lumea dansului nu se pune mare pret pe exprimarea verbala, cu atit mai putin de corectitudinea acesteia, necesitatile de comunicare se acopera prin intermediul corporalitatii, ba chiar se recurge la un limbaj alcatuit din sintagme din limbi diferite, dar cu inteles comun.

Intre segmentele de premiere propriu-zise evolueaza Compania de step condusa de Savion Glover, un afro-american foarte la moda, cu o claie de codite lungi strinse manunchi. Practica un step „intelectual“, gaseste un pretext si o nuanta aparte penru fiecare piesa, nu epateaza prin virtuozitate ci mizeaza pe finete si pe o cursivitate a ritmurilor care lasa impresia ca picioarele (se) joaca singure pe sub el. Si totusi, trupa arata cam „adunat“, este evident ca dansatorii sint amatori pasionati, iar desenul de grup nu exceleaza prin varietate. Recunosc, nu m-am putut impiedica sa-l compar de fiecare data cu Dan Puric si echipa sa, in favoarea celor din urma.
Impresia de ansamblu cuprinde si o concluzie reconfortanta: in lume se manifesta in prezent o mare efervescenta a neoclasicului, o data cu tendinta tot mai marcata a coregraflor postmoderni de a recurge la corpuri antrenate, de dansatori profesionisti. Sa fie doar cadrul aristocratic, sau vehementa contestarii clasicului, recurenta pe tot parcursul secolului trecut, trece printr-o perioada de temperare impusa de gustul publicului si amendata de forurile critici internationale?! Spiritul lui Nijinski, „clown de Dieu“ cum il numeste Maurice Béjart intr-o lucrare dedicata celui mai mare balerin al tuturor timpurilor, isi intinde aripile peste veacuri…