OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Calatorii cu Lettre Internationale &Dilemateca
Calatorim de aceasta data, exploram spatii exotice, fie ele geografice (si politice), fie literare. Primul dintre ele, propus de romancierul, eseistul si jurnalistul mexican Juan Villoro, este Cuba, „insula paradoxurilor“, dupa cum o defineste autorul unor note de calatorie gazduite de Lettre internationale, in colectia sa de toamna 2006. Citeva note „cubaneze“, reunite sub titlul Cuba – in ce directie o va lua timpul?, suna cam asa: „in dezordonatul cos zilnic cubanez se amesteca impulsul de a comunica si neincrederea; se vorbeste mult si multe sint trecute sub tacere.

Calatorul se vede constrins sa faca o medie intre explicatiile si contraexplicatiile pe care le inregistreaza, si mutenie. De unde sa stii ce este adevarat, cum sa deosebesti realitatea de legenda, cum sa admiti ceva ce nu poate fi verificat, dar care mai tirziu se dovedeste a fi real? […] Spre deosebire de corespondentul in strainatate, care intelege, sau vrea sa inteleaga, ce se intimpla, autorul de note de calatorie scrie intr-o stare de perplexitate, cu privirea fatalmente diferita a neinformatului: el sta in umbra si vede ce iese la lumina. s…t in cazul Cubei, asta inseamna: viata pare lipsita de contradictii pentru ca este, in sine, suficient de complicata“. O relatare facuta cu multa dragoste, cu distanta critica, un reportaj care merita categoric citit, despre „tara ultimelor lucruri“, unde „viata cotidiana este o epopee eroica, iar obiectele de uz curent sint deturnate de la functionarea lor normala, pentru a asigura supravietuirea sau evadarea. s…t un barbat a incercat sa fuga intr-un Chevrolet transformat in barca cu motor. Acest vehicul ar fi putut, la fel de bine – scrie Villoro –, sa figureze intr-un muzeu al navigatiei sau intr-un muzeu al artei moderne“.

O alta marturie despre Cuba, despre liderul sau Fidel Castro este oferita de romancierul Jorge Edwards, fost ambasador chilian la Havana (din 1970), care la inceput a fost un simpatizant al revolutiei, ulterior insa s-a dezis de Castro si l-a incondeiat intr-o carte intitulata Persona non grata. Lettre Internationale publica fragmente dintr-un eseu semnat de Jorge Edwards in Der Spiegel, nr. 32 din 7 august 2006, si consacrat lui Fidel Castro si perspectivelor Cubei. Sa ne amintim ca, nu dupa multa vreme, dictatorul a incredintat puterea fratelui sau, fiind grav bolnav si urmind sa treaca printr-o operatie – surse concordante sustin ca ar avea cancer in stadiu final. Cert e ca, de atunci, numai omologul si prietenul sau venezuelean Hugo Chaves anunta sporadic cit de „verde“ este Castro… Asadar: „Vremea lui Castro a trecut. Nu-mi inchipui ca la virsta lui si cu sanatatea atit de subrezita el ar putea preda pentru citeva saptamini puterea in alte miini pentru ca poi s-o recistige iar cu totul. Ceea ce inseamna ca perioada post-Castro incepe inca din timpul vietii lui Comandante en Jefe, la fel cum si perioada postfranchista incepuse cu ceva timp inaintea mortii lui Franco. Postcastrismul inaugureaza o cotitura politica a Cubei – fara indoiala un eveniment istoric, dar inca nu putem sti in ce directie se va desfasura acest proces si nici cit timp va dura. Ar fi destul de riscant sa faci in acest caz profetii politice, si de altminteri absolut inutil. […]

Exista politicieni care isi au steaua lor norocoasa, oricit de putin s-ar explica asta pe cale rationala“ – si Fidel Castro este categoric unul dintre ei. Trecem la sectiunea Terra nostra si haladuim cu scriitoarea americana Maaza Mengiste prin Etiopia si Egipt, cu lituanianul Marius Ivaskevicius „in Nordul indepartat“, cu Nicholas Shakespeare spre Sud, iar jurnalistul Chang Ping-Yi ne aduce Taiwanul mai aproape, povestindu-ne „istorii si destine din leprozeria Lesheng“.
Trecem in spatiul francofoniei, odata cu Dilemateca. Dosarul lunii octombrie este semnat de Matei Martin si intitulat Literaturi francofone: triumful artei sau victoria sloganului?. Matei Martin ne plimba mai intii prin Québec, insula francofona canadiana, unde scriitorii francofoni par sa aiba o tema obsesiva: identitatea si crizele identitare, desi raspunsul a fost gasit: „Canadienii francofoni au reusit sa-si creeze o identitate, sa fondeze institutii de promovare si deci sa isi cistige o autonomie fata de Franta si chiar fata de limba franceza“. Daca franceza este o limba generatoare de identitate in cazul canadienilor, ea ofera identitate in cazul Senegalului. Mai departe, jurnalistul investigheaza felul in care „metisajul lingvistic contribuie la succesul romanului“ si da exemplul lui Ahmadou Kourouma, originar din Coasta de Fildes, aduce ca argumente consideratii pe aceasta tema ale unui lingvist francez originar din Zair, dar si cazul lui Vladimir Nabokov, care a scris si in limba franceza, si ajunge in Mauritius, evocind-o pe Ananda Devi, care „scrie in franceza pentru ca numai asa poate sa exprime ceea ce isi doreste“.

Este vorba de cistigatoarea din acest an a Premiului celor Cinci Continente si „nu crede in notiunea de scriitor francofon“: „Nu trebuie sa asociezi scriitorul cu o nationalitate anume sau cu o limba anume. Limba este un instrument pe care il utilizezi ca sa scrii. […] inteleg ca, din exterior, e nevoie de definitii, asa ca voi fi intotdeauna o scriitoare mauritiana pentru ca provin din Mauritius si o scriitoare francofona pentru ca scriu in franceza. Dar asemenea etichete sint, de fapt, inutile“. Cam acelasi lucru crede si Andreï Makine (de origine rusa, daca mai trebuia precizat…): „Orice dezbatere despre apartenenta sau originea unui scriitor e falsa. Scriitorul apartine limbii in care scrie. Punct! Eu, unul, ma simt aproape de limba franceza. Dar asta nu ma transforma automat intr-un scriitor francofon. Desigur, si originea este importanta. Dar in alt sens. Originile mele ruse, mentalitatea mea ruseasca, universul meu rus se regasesc in opera mea. Iar limba franceza trebuie adaptata la acest context. s…t Exista o literatura de limba franceza de calitate si o literatura de limba franceza proasta. Asta e tot. Si literatura buna, si aia proasta sint de gasit atit in Franta, cit si in Africa, Québec, Caraibe sau Romania“. (A.P.)

- O revista a culturilor din Balcani
A aparut primul numar din Au sud de l’Est. Les cultures des Balkans, revista in limba franceza (editata la Paris) consacrata zonei culturale a Balcanilor, avind ca director pe Smaïl Goumeziane si ca redactor-sef pe Anne Madelain (sociolog al culturii, fost atasat cultural la Bucuresti). Din comitetul de redactie face parte si scriitorul Dan Lungu (profesor de sociologie la Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iasi), care semneaza la rubrica „Regards“ articolul La Transnistrie à l’ombre de la statue de Lénine/Transnistria la umbra statuii lui Lenin. Nu e singurul nume romanesc in sumarul revistei, in grupajul dedicat Banatului (Terre en miroir: le Banat) semneaza scriitorul Radu Pavel Gheo si jurnalista Ana-Maria Parcalab (amindoi de la Timisoara). Revista propune si un dosar consistent despre cinema in Balcani, interviuri, cronici de carte si de film (aparute si in franceza), tinind toate de culturile din Balcani. Asa cum e prezentata pe coperta a patra, revista se constituie ca un spatiu de o eleganta sobra (cu frumoase fotografii alb-negru) ce gazduieste „expresiile culturale (muzica, cinema, teatru, arte plastice, fotografii...) ale unei regiuni a Europei atit de apropiate si totusi necunoscute“, o revista care propune, in acelasi timp, o reflectie asupra Celuilalt, asupra alteritatii si, implicit, asupra identitatii europene asa cum o concepem in mod „traditional“.

- Avem si noi filozofii nostri...
Numarul din octombrie 2006 al revistei Magazine littéraire ataca o tema spinoasa a culturii franceze actuale, propunind un dosar intitulat Les nouveaux enjeux de la philosophie si consacrat filozofiei franceze contemporane. Coordonatorul dosarului este jurnalistul si eseistul Patrice Bollon, autorul cartilor Cioran, l’hérétique (Gallimard, 1995) si Esprit d’époque (Seuil, 2002). François Cusset (in articolul Dépasser la French Theory) ia taurul de coarne si formuleaza intrebarile care sint pe buzele tuturor: „Care sint astazi in Franta succesorii lui Foucault, Derrida sau Deleuze? Care sint ginditorii francezi contemporani care vor conta miine si pe care dintre ei s-ar putea sprijini, de pe acum, practicile militante sau teoriile care se nasc in cimpul universitar mondial?“. intrebarile acestea vin din observatiile, constatarile care plutesc in aer de o buna bucata de vreme (François Cusset ii invoca pe marxistii britanici, pe filozofii rusi in linia lui Bourdieu sau pe filozofii sud-americani ai minoritatii) si care spun ca, dupa filozofii invocati mai sus, nu mai exista nume de talie internationala, nu mai exista ceea ce s-a numit French Theory, filozofia franceza cu impact peste Ocean si nu numai. Ca sa convinga ca nu-i asa, dosarul aliniaza – cu fotografii – 30 de nume, care sint apoi prezentate (carti publicate, domenii in care isi plaseaza gindirea critica, concepte inovatoare etc.) in articolele grupajului. Una dintre probabilele concluzii se afla chiar pe pagina introductiva a dosarului tematic: „Chestiunea universaliilor, interogatiile metafizice, problema democratiei, a legaturilor sociale, a sensului: in toate aceste domenii de interes ale actualitatii, filozofia franceza pare sa fie la zi, daca nu in avans sau, oricum, promitatoare.

In vreme ce ideologii mediatici se invirt in cerc, filozofii si cercetatorii isi construiesc cu rabdare opera“. Se intelege, subiacent, ca daca „filozofii mediatici“ se bucura de popularitate vana, filozofii si cercetatorii „de cabinet“, mai putin vizibili, sint cei care vor oferi raspunsul la intrebarile de mai sus, adica „umplu“ promitator spatiul lasat vacant de Foucault, Derrida sau Deleuze. E, desigur, o mica retorica a bolnavului in asigurarea aceasta ca „ginditorii nostri se tin foarte bine“: din tabloul celor 30 propusi (trecuti binisor de prima tinerete), printre cei mai cunoscuti sint: Marcel Gauchet, Pierre Manent, Antoine Compagnon..., nici unul de impactul celor trei de mai sus. Ar mai fi de sesizat inca o deplasare retorica a problemei: François Cusset ii pomeneste pe cei care afirma ca o „lunga practica a schimburilor intelectuale“ te vaccineaza impotriva cliseelor de tip „exegeze si discipoli, filiatii simple si etichete nationale“, ca universitatea globalizata de azi practica hibridarea influentelor mai degraba decit importul direct de idei si „veneratia simplista de ieri“... Asa sa fie oare? Sau scuzele sfirsesc prin a acuza? (A.D.)

Goncourt 2006, cistigat de un american
Luni, 6 noiembrie, a fost anuntat cistigatorul celui mai rivnit premiu literar francez, Goncourt. Dupa ce in 2005 François Weyergans l-a scos din competitie pe scriitorul-vedeta Michel Houellebeq (cu romanul Trei zile cu mama), anul acesta Goncourt-ul a fost obtinut de un scriitor de origine americana, Jonathan Littel, autor al unui roman de 900 de pagini publicat de Gallimard, rasplatit si cu Marele Premiu al Academiei Franceze (nominalizat in acest an la nu mai putin de sase premii literare franceze). Cartea invingatoare, intitulata Les Bienveillantes, reprezinta confesiunea unui fost ofiter SS, Max Aue, si a stirnit entuziasm, dar si cotroverse pe piata literara franceza, inregistrind pina in acest moment vinzari de peste 250.000 de exemplare. „Lista scurta“ de anul acesta mai continea alte trei titluri: Marylin, dernières séances de Michel Schneider, L’amant en culottes courtes de Alain Fleischer si Ouest de François Vallejo. (F.P.)