OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Libertatea de expresie

Libertatea de exprimare este urmarea directa si imediata a libertatii de gindire, de constiinta si de credinta religioasa. Problema devine deosebit de acuta in Transilvania, consecinta mai ales a edictelor de toleranta ale lui Iosif II, cit si a spiritului de emulatie si prozelitism al religiilor „recepte“, printre care doreau sa se numere, in mod legitim, si ortodocsii.

Este un drept revendicat pe fata, cu cel putin doua semnificatii de larg interes national. Mai intii, nivelul dezbaterilor ideologice depaseste calitativ – si la acest capitol – constiinta celor doua Tari Romanesti din aceeasi perioada. In acelasi timp, este aproape uimitoare sincronizarea cu formularile occidentale cele mai radicale ale libertatii de exprimare, revendicare tipic „revolutionara“. Ne gindim, in primul rind, la amendamentul I al Constitutiei SUA (1787), care interzice orice lege ce ar duce la „restringerea libertatii de vorbire“ (abridging the freedom of the speech). Este urmata de celebra Déclaration des Droits de l’homme et du Citoyen (1789), inclusa in Constitutia franceza din 1791: „Articolul 11, comunicarea libera a gindurilor si opiniilor, este unul dintre drepturile cele mai pretioase ale omului; orice cetatean poate deci vorbi, scrie, tipari in mod liber, raspunzind de abuzurile acestei libertati in cazurile determinate de lege“.

Principiul plutea in aer, specific de altfel intregului liberalism iluminist. Daca, in Transilvania, apararea libertatii religioase si exprimarea sa polemica sint ideile cele mai populare, faptul se datoreaza imprejurarilor istorice specifice. D. Tichindeal – probabil primul roman care se declara adept al libertatii de vorbire – strecoara aceasta teza intr-o demonstratie aparent inofensiv-lingvistica, in Observatii de limba romaeasca (si data este de retinut: 1799): „Deci slobod este fiecare a vorbi cum lui place“. Intilnise acelasi principiu si la Dositei Obradovici, pe care il traduce si il prelucreaza, de unde si-l si insuseste: „Luminat lucru e [...] a gindi slobod si a vorbi“ (1802). Ca si a scrie. Tema este reluata de I. Budai-Deleanu intr-o strofa din Tiganiada (I, 6): „O! tu hirtie mult rabdatoare“, rezumata lapidar intr-o nota: „Hirtia este rabdatoare, caci pe dinsa poti scrie ce vrei bun si rau“.

Cititi atent, acesti pionieri „liberali“ romani – inca necunoscuti bine sub acest aspect – identifica si enumera si toate obstacolele de care se loveste libertatea de gindire si exprimare: prejudecati, dogme, canoane, sfidarea adevarului. Libertatea devine la acelasi I. Budai-Deleanu o obsesie si un imperativ etic: „Dar eu iubesc adevarul“ (Tiganiada, Epistolie inchinatoare). Ceea ce este valabil si pentru istorici, „care scriind, de inceputul norodului sau, sa scrie pina la Dumnezeu si tot lucruri minunate birfesc“. In aceeasi perioada, dupa cum am vazut, Petru Maior, in Istoria beserice romanilor, face aceeasi marturisire, intr-un stil la fel de patetic.
O antologie a apologetilor ideii de libertate de expresie ar include, fireste, si alte nume. Lista ar incepe cu M. Nicoara (1819), T. Cipariu (in jurnalul sau de calatorie, in Valahia, 1837) si mai ales Damaschin Bojinca, in formulari foarte limpezi.

In Diregatoriul bunei-crestere, 1830, se recunoaste culturii acest mare avantaj: „vorbele si sfaturile lor“ (ale oamenilor de cultura) sint „mai libere“. Deci „liberi putem zice“. Si intr-o definitie de sinteza: „Cultura dezradacineaza dintre oameni credinta desarta si frica sclaviei (robiei), descopera multe rataciri si amagituri si revarsa in fiestecare libertatea mintii“ (s.n.). Ulterior, ideea se „banalizeaza“, devine, prin uz, frecventa, datorita, in special, publicisticii lui G. Barit. Idealul sau este de „a putea si noi vorbi slobod si de la inima, fara nici o rezervatie“ (1841). Iar cind acest lucru nu este cu putinta, o anume expresie libera tot exista: „In puterea noastra a trinti condeiul dinaintea aceluia care ar incerca sila si a nu mai scrie nimic“ (1843). Dupa 1848, principiul intra in fondul general de idei al „democratiei liberale“, popularizat, de pilda, de S. Barnutiu, in cursurile sale universitare: „dreptul de a cugeta, de a vorbi, de a scrie liber“ (1867).

Asimilarea teoretica a ideii este deplina.
Intre enuntarea convinsa si entuziasta a unui principiu general abstract si punerea sa in practica este totusi o mare deosebire. De unde un inceput de analiza obiectiva si a conditiilor practice de aplicare a principiului libertatii de expresie. Ceea ce adinceste analiza si largeste considerabil domeniul sau de investigatie. Exercitiul liber al expresiei nu este posibil, in primul rind, fara toleranta si acceptarea principiului gindirii laice. Ea isi alege propriul sau domeniu de aplicare, fara nici un respect pentru „taine ieroglificesti“, „fantezii si... vedenii“, prin asumarea deschisa a punctului de vedere „profan“. D. Tichindeal are aceasta notiune, pe care o aproba, ca si I. Budai-Deleanu, foarte explicit la acest capitol extrem de sensibil al desacralizarii: „ca mai lesne sa cuprindem noi cu mintea noastra paminteana lucrurile netrupesti“.

Caci „despre ingeri sint numai inchipuiri si zugraviri omenesti, fiindca noi, intr-alt chip, nu am putea intelege lucrurile ingerilor care sint fara trup“. (Si totusi, la inceputul mileniului 3, se scrie in continuare la noi, cu entuziasm, despre... ingeri.) Chiar daca nu „asa ne invata cartile sfinte“ (Tiganiada, B, IV, 31 nota). Principiul libertatii religioase, evocat anterior, este impins la limita sa maxima. Altfel spus, desacralizare totala. Atunci cind Petru Maior, in Procanon, de pilda, se opunea dogmei infailibilitatii papale, el nu gindea altfel: „Nu atit duhul canoanelor cit voia sa o urmeaza“. Ca si G. Barit, ca apologet al legalitatii confesiunilor si adversar al prozelitismului religios agresiv. Respectiv: „Ungaria, greco-catolicismul si greco-rasariteanismul“. Formularea din urma nu s-a impus (ea apare in Gazeta Transilvaniei, 1846), dar principiul ramine viabil.

Momentul istoric este important si prin faptul ca ilustreaza o anumita oscilare intre expresia prudenta, aluziva, subversiva cu precautii (ceea ce in publicistica moderna argotica se va numi „sopirle“) si formularea directa, agresiva, fara nici o inhibitie. Sistemul politic absolutist-represiv si regulamentul cenzurii (asupra caruia vom reveni pe larg) explica aceste pendulari in regim de constringere de care cei in cauza erau foarte constienti. Atragerea atentiei asupra stilului aluziv nu este lipsita si de o anumita candoare si chiar „naivitate“. I. Budai-Deleanu este cel mai reprezentativ pentru aceasta atitudine legitim defensiva. El explica de ce a folosit „anagrama“, „caci am avut multe pricini la aceasta, ca sa nu stie toti cine este izvoditorul acestor poesii“. Sau a folosit, in Tiganiada, o „alegorie in multe locuri unde prin Tiganii se inteleg si altii... Cel intelept va intelege“ (Epistolie inchinatoare).

Dar, de cele mai multe ori – si la majoritatea polemistilor epocii –, stilul este direct, taios, chiar brutal. S-ar zice ca asistam la o defulare de proportii istorice. Obiectul „furiei“ este bine cunoscut: intoleranta, fanatismul, superstitia, prejudecata si celelalte. Tendinta antiromaneasca a unor istorici nu este nici ea pierduta din vedere. I. Budai-Deleanu ofera exemple concludente de stil si la acest capitol. Amestecul de indignare si resentiment este la el dominant: „Intrece orice inchipuire cum oameni invatati [...] au aparat lucruri atit de grosolane si le-au infatisat drept adevaruri istorice“. In rest, formulele obisnuite ale demascarii prejudecatii: „intru norod credere desarta“, „desarta credinta“ etc. Acest stil este curent in publicatiile de inspiratie iluminista, mai ales laica, precum in Risipirea cea de pe urma a Ierusalimului de Ioan Barac (Bucuresti, 1821). Intreaga poveste a fost inlocuita „in locul adevarului cu minciuni si in locul adevaratelor intimplari cu o inchipuire scornita“. Acesti ideologi obscuri, central-europeni, uitati de toata lumea, incepusera totusi sa intuiasca ceva si din marele adevar enuntat anterior de contemporanul Beaumarchais: Sans la liberté de blamer il n’y a pas d’éloge flateur.

Ca aceste elogii lingusitoare erau orientate in sens unic, in primul rind spre persoana imparatului, apoi spre episcopi influenti si protectori-mecena, este cealalta fata a medaliei.
Exprimarea libera nu este posibila fara constiinta critica. Asistam la zorile constiintei critice romanesti, la teoretizarea primei experiente critice din cultura romana. Eveniment important, nu mai putin prin recunoasterea necesitatii si eficacitatii spiritului critic, dar si prin implicarea sa in toate domeniile culturale si sociale. Inlaturarea erorii si aflarea adevarului erga omnes echivaleaza cu o adevarata „revolutie spirituala“. Orice cade sub critica, prin respingerea oricarui fals prestigiu, contestabil prin definitie. Nimic din ce se „intareste cu autoritate“ nu poate fi acceptat fara examen critic. Paul Iorgovici (din nou el!) invoca „regula aceea a filozofiei in judecarea ori de fie ce adevar“.

Particularitatea lexicala banateana arhaica nu poate umbri valabilitatea si universalitatea acestui principiu fundamental. Demistificarea este o consecinta fireasca. D. Tichindeal nu ezita sa denunte pe iezuitii care organizeaza si intretin la Roma mitul falselor minuni. Inclusiv ale lui „Christ cu buretele cu apa ca sa plinga“.
Este instructiv si revelator traseul notiunii de critica, implicita si, mai ales, explicita, cifrata si directa, imediat inteligibila. I. Budai-Deleanu atrage atentia ca in Tiganiada sa (Epistolie inchinatoare) „se afla intrinsa si critica pentru carei dreapta intelegere te poftesc s-adaugi oarecare luari aminte, caci stiu bine ca vei intelege ce am vrut eu sa zic in multe locuri“. Cind foloseste „alegorii“, „cel intelept va intelege“. Sintem la inceputurile istoriografiei romane moderne, cind exigenta critica devine tot mai mult o necesitate imperioasa.

De altfel, acelasi I. Budai-Deleanu observa, in Lexicon romanesc-nemtesc, „in veacul nostru unde istoria se impregneaza cu adevarata critica“. El are convingerea foarte legitima ca istoria poporului si a limbii romane se „dezvolta cu critica istoriceasca“. In acelasi timp, libertatea totala a opiniei critice trebuie aparata: „Intr-o chestiune atit de incurcata ii lasam deci, de buna seama, oricui dreptul la o parere proprie“.
Din aceste motive, nivelul constiintei istorice in Transilvania este inca o data net superior Tarilor Romanesti. S. Micu este direct polemic fata de istoricii din Moldova si Muntenia: „lucruri istoricesti si cu critica a scrie nu sint in stare“. Si alti contemporani sint de aceeasi opinie: Vasile Popp ii acuza, de pilda, ca fiind „slabuti in treaba aceasta“. Petru Maior, mai ales – pentru care cuvintul critica este totusi inca un teologism –, invoca nu o data „canoanele critice“.

In polemici filologico-lingvistice, cu autoritati bisericesti, cu istorici, cu prejudecatile si superstitiile curente. Pentru el, notiunea este echivalenta cu impartialitatea, spiritul stiintific, obiectivitatea. Critica face parte din atributele si mecanismele gindirii libere. Este sinonima cu analiza si „cernerea“ izvoarelor. In acest sens, Damaschin Bojinca vorbea de „a critiza (notiunea nu este inca bine stabilizata lexical, n.n.), adeca a judeca ce e bun si ce e rau“. Elogiul gindirii critice libere pe care-l face S. Barnutiu poate fi considerat ca emblematic pentru intreaga stare de spirit a iluminismului ardelean pasoptist „prin care se astupa izvoarele prejudecatilor, se imprastie erori nestiute, se surpa fanatismul si despotismul, se scoate din inima oamenilor credinta desarta“. Este un rezumat al intregului criticism al epocii.

Moment important si prin faptul ca spiritul libertatii se exercita nu numai in sens critic, negativ, ci si pozitiv, creator. Libertatea devine creatoare, inovatoare. Pentru prima data in cultura romana se face elogiul initiativei creatoare libere. I. Budai-Deleanu este – si de asta data – un adevarat cap de serie. El are chiar si notiunea fundamental moderna de „joc poetic“. Pentru I. Budai-Deleanu, Tiganiada este o „jucareaua, vrind a forma si a introduce un gust nou de poezie romaneasca“ (Prolog). Prima valorificare estetica a „noutatii“ acum se produce. Ea este un „produs nou“ (Epistolie inchinatoare). Respectiv o opera in genul „comicesc“, inexistent anterior, introdus in literele romane printr-un remarcabil spirit de initiativa. Mai mult, el stie ca „poetica are niste slobozii si privilegii care nu au ceilalti ce nu scriu cu stihuri“ (Tiganiada, B, II, 104, nota 2). Creatia literara este prin definitie domeniul libertatii, cultivata „cu multa slobozenie“.

Consumata in izolare si tacere, la Lemberg, intr-un mediu cultural neromanesc, experienta lui I. Budai-Deleanu ramine insa singulara si nu fructifica. Dar acest accident istoric nu-i scade din importanta. Sintem de altfel intr-o perioada cind judecata libera istorico-estetica incepe sa se exercite si in acest domeniu. Dovada o consemnare din 1825 a lui Nicolae Stoica din Hateg: „Pe-aicea scriitori buni nu s-au nascut, nici ca s-au cerut, nici nu s-au putut. De-ar zice, oricine [...] ca nu-i place, eu n-am ce-i face“. Libertatea judecatii critice ar trebui deci asigurata, ca si a satisfactiei estetice personale. A gratuitatii simplelor povestiri din cronografe – noteaza acelasi cronicar banatean, in 1829 – scrise „pentru amatori si pentru propria distractie“. Sint notiuni noi, care vor face cariera in cultura romana incipienta. Noul regim al libertatii de gindire trebuie raportat si la o lucrare a lui Stephan Ludwig Roth, Der Sprachkampf in Siebenbürgen (1842). Acest liberalism il va costa viata in timpul revolutiei din 1848.