OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Libertatea tiparului si a presei

Daca ideea de libertate a expresiei este forma cea mai specifica a ideii de libertate – piatra de incercare a libertatii politice si individuale –, libertatea tiparului si a presei este, fara indoiala, dovada sa maxima, cea mai elocventa si convingatoare. Un moment istoric, intr-adevar capital, al constiintei ideologice si critice romanesti. Si meritul acestui eveniment istoric, revendicarea si apologia tiparului si presei libere, revine integral ideologiei ardelene de la inceputul secolului al XIX-lea. Acest triumf al ideii de libertate in cultura romana, mult mai limpede, mai insistent si mai polemic afirmata decit in cele doua tari romanesti, ne aliniaza gindirii europene inaintate in acest domeniu.

Este pentru prima data cind un intreg curent de gindire romaneasca devine efectiv contemporan cu „Europa“. Modernizarea constiintei publice romanesti a facut primul sau pas intr-adevar hotaritor.
Citeva repere internationale confirma din plin aceasta sincronizare ideologica. Este de ajuns sa ne amintim de Mémoire sur la liberté de la presse al lui Diderot (1763) si de amendamentul I al Constitutiei SUA (1787), care garanteaza „the freedom of the speech or of the press“. Declaratia drepturilor omului si cetateanului (1789), text celebru – de cea mai larga audienta –, garanteaza foarte limpede, la articolul 11, dreptul „de a scrie si de a tipari liber“. Constitutia franceza din 1791 consacra si legifereaza acelasi principiu. Intreaga dezbatere in jurul „drepturilor omului“, de la sfirsitul secolului al XVIII-lea (un text tipic: The Rights of Man de Thomas Paine, 1791, 1792), popularizeaza si consolideaza includerea in acest principiu al libertatii presei.

Restauratia franceza (1814, 1819), cu oscilarile sale (1822), apara acelasi principiu, intrat definitiv in constiinta liberala a epocii. Situatie nu fara analogii cu statutul si modul de functionare al presei romanesti din Transilvania din prima jumatate a secolului al XIX-lea.
Primul contact si prima experienta directa a libertatii tiparului si a presei este rezultatul influentei iluministe. Mai precis, reformele lui Iosif II aplicate si in Transilvania. Ele se refera la libertatea clericilor de a citi orice carte, ca si laicii (decret din 4 mai 1781) si, mai ales, a tipariturilor de orice fel. Acestea sint aprobate de o singura comisie centrala vieneza (decret din 11 iunie 1781), cu exceptia textelor care ataca religia, statul si bunele moravuri. Urmeaza si alte masuri liberale: si necatolicii pot sa-si procure in mod liber cartile religiei lor (1783), sint oprite perchezitiile domiciliare de carti „interzise“ (1784).

Confiscarile nu mai sint permise (1795). Librarii sint liberi de orice constringere, ceea ce echivaleaza cu permisiunea colportajului liber (1788). Este permisa chiar si tiparirea de carti evreiesti (1789). Foi volante in limba romana, din 1786, 1787, 1788, popularizeaza aceste reforme, „ca sa nu poata zice nimeni ca nu le-a stiut“. Cind comparam aceste masuri oficiale cu o singura dispozitie asemanatoare din Muntenia, sub Al. Ipsilanti (1783-1788) – tipografia mitropoliei poate sa „tipareasca liber orice carte folositoare spudeilor“ –, nu putem sa nu constatam un progres considerabil. Chiar daca entuziasmul sau patosul „liberal“ si „revolutionar“ lipseste, masura avind un evident caracter birocratic si oficial, ideea libertatii tiparului patrunde si se raspindeste definitiv in patura intelectuala romana, desi inca redusa, din Transilvania.

Un impuls ideologic mult mai puternic este dat de Revolutia Franceza, despre care si presa de limba germana din Sibiu relateaza cu regularitate. Este momentul istorico-politic radical, evocat in esenta si in capitolul anterior, consacrat secolului al XVIII-lea. Dar urmarile propriu-zis ideologice directe sint putine si ele se reduc, de fapt, doar la o mentiune precisa a lui I. Budai-Deleanu, in a doua versiune a Tiganiadei, scrisa sub acest impuls. Nu intimplator, poetul subliniaza ca ea dateaza de pe „vremea revolutii frantozesti in Paris“, cind s-a „alcatuit o noua cetate ca si acum in Paris cei din munte“ (les Montagnards, s.n.). „Acolo zice poetul ca s-au intimplat de au fost alesi oamenii cei mai intelepti si cu minte“ (Tiganiada, B, X, 30). Aluzie mai mult decit evidenta. O referire directa si la libera selectie democratica. Ea corespunde si idealului sau politic. De subliniat ca refacerea si radicalizarea Tiganiadei (1800-1812) este contemporana sau cu putin posterioara desfasurarii evenimentelor din Franta.

In schimb, in Cronica Banatului de Nicolae Stoica de Hateg (1826-1827), reactia este total negativa. Cronicarul este un adept al monarhiei absolute austro-ungare. De unde respingerea violenta a „constitutiei frantozilor“: „pentru rebelia ce incepura frantozii cu corentul lor cel tiranesc“, cu „radicarea pomului libertate, egalitate, credinta sa calca, legea sa lepede, cu spaima frica rasfira, toate potentiile din Europa le desteapta“. Revolutia a produs ravagii si in America, in Mexic: „Pricina si oamenii stricati cu libertatea, egalitatea, universal monarhia, fara domn, far de liturghie“. Mostra tipica de naivitate contrarevolutionara, alarmata de raspindirea ideii de libertate si „dreptate“ si in zona noastra.

In acest context, patrunderea, apoi raspindirea si popularizarea ideii de „revolutie“, reprezinta prin ea insasi o actiune „revolutionara“, plina de urmari. Spiritul de insurectie, de protest este nu numai popularizat, dar el duce in mod progresiv la proteste si manifestari publice. Ideea de revolutie patrunde si in Tarile romanesti. Insa ea nu inspira actiuni politice de durata: proteste, manifestari publice, articole de presa, polemici, apologii. O idee noua, foarte incitanta, a cazut pe un teren receptiv. Iar acesta nu numai ca o adapteaza si o actualizeaza, dar ii da si o coloratura specifica, locala. De la primele preludii la revendicarile hotarite de la 1848, ideea de revolutie parcurge un sens ascendent spre clarificare si radicalizare deplina.

Un text din 1804 (un memoriu catre imparat, Starea amarita a neamului romanesc din marele principat al Ardealului), „in vremea bataii cu frantozul“, exprima in esenta, intr-o forma concentrata, intreaga situatie ideologica a momentului istoric. Textul este de o patrunzatoare luciditate politica. Ideea de revolutie este foarte subliniata si elogiata in toate implicatiile sale. Dar, mai ales, substratul sau subversiv si universal aplicabil. Ceea ce introduce o nuanta cu totul noua, premonitorie, sub forma unui adevarat principiu de guvernare: „Ostasii care au venit din prinsoarea frantozului (sau frincului) multa descoperire au facut fratilor sai si Neamurilor sale despre starea Tarii Frincesti, de unde se culege a crede ca de nu se va face indreptare si usurare acestui Neam asuprit, cu (a)nevoie se va tinea, fara pericol, indelung supt jugul greutatilor in care se afla. Pentru ca greutatea Norodului niciodata nu vesteste bucurie. Doara usurarea si dreptatea Norodului este temeiul stapinirii“.

Este un intreg program politic (a fost atribuit lui I. Budai-Deleanu si fratelui sau Aron Budai), ce are in centrul sau insasi ideea de libertate. Cind este respectata, ea se transforma intr-un mesaj revolutionar impotriva „jugului greutatilor“. El are eroul sau simbolic, popular, ce atinge proportiile unui adevarat mit liberator. Astfel a fost perceput Napoleon nu numai de fostii prizonieri, dar si de poporul roman asuprit din Transilvania. Dovada, imaginea sa folclorica – surprinzatoare intr-un fel, dar explicabila in aceasta zona de confruntare antiabsolutista – foarte limpede exprimata in Versul lui Bunaparte, quand l-au dus in robie la Sent Elena:
„Bunaparte nu-i departe
Vin degraba, fa dreptate“.

Compatimirea sentimentala, jalea exilului sint asociate unei revendicari politice precise. Se poate observa, in acelasi timp, ca expresia cea mai directa si mai autentica a libertatii de gindire, in speta politica, se produce, in primul rind, la nivel folcloric. Mecanismul extrem de elocvent al acestei reactii nu s-a bucurat pina acum de toata atentia cuvenita.
Ea nu este cu nimic inferioara adeziunii si admiratiei pentru Napoleon, prezenta, in aceeasi perioada, la intelectualii romani ai epocii, exponenti ai aceleiasi idei subversive de libertate.

Astfel de manifestari sint cu atit mai semnificative cu cit constiinta lor trebuie sa aleaga intre fidelitatea fata de politica oficiala (unii fiind si functionari de stat) si propriile lor convingeri. Cazul lui Gh. Lazar (primul dintr-o serie) este tipic. In 1810, el aduce, la Viena, un omagiu in versuri casatoriei lui Napoleon cu Maria Luiza „Arhiduca Austriei“ (Versuri la logodirea marelui Napoleon cu Ludovica). Pentru ca, in 1815, la Sibiu, sa exclame, dupa intoarcerea de pe insula Elba: „Traiasca Napoleon“. Bineinteles ca trebuie sa fuga si sa se ascunda. In tara, el isi exprima aceleasi sentimente de admiratie pentru „prea vestitul al neamurilor intregi pe marele Napoleon Buna Parte“. Transliterarea romaneasca (Bonaparte) este un indiciu de asimilare in sens justitiar, prin transmutatie semantica, la nivelul constiintei populare.

O oda ii inchina lui Napoleon si Gh. Sincai, care-i adusese si un omagiu public anterior, imprudent, cu prilejul unei adunari, unde s-ar fi proclamat „auctor futurae rebellionis“. Denuntul episcopului Bob ii atrage ancheta, inchisoare si destituirea din postul de director al scolilor romanesti, inca din 1794. Exista si alte indicii de simpatii pronapoleoniene ale lui Gh. Sincai: de „primul Consul al Frantei“ – elogiat ca „liberator al popoarelor“ – depinde ca artele sa infloreasca. Un poem despre Napoleon al poetului Mihail Tertina, publicat in 1804, i-ar fi fost prezentat de istoricul roman ambasadorului francez, dar imprejurarile acestei relatii „diplomatice“ ramin inca obscure. O vestire despre razboiul cu Napoleon (in latineste si cu litere chirilice) se semnaleaza in Bihor in 1809. Despre razboaiele napoleniene sint inventariate, pina in prezent, 4 „nuvele“.

Din solidaritate pentru spiritul de libertate si egalitate al Revolutiei Franceze, un epitalam in limba latina inchina lui Napoleon chiar si austerul Timotei Cipariu. Aceste manifestari de solidaritate, cu un subtext aluziv evident, sint cu atit mai semnificative cu cit, in aceeasi perioada, textele antinapoleoniene si antirevolutionare (inclusiv in limba romana) sint numeroase. Doar un singur exemplu: Moise Nicoara, Contra lui Napoleon Bonaparte (1809).
In acest context ideologic si politic incitant, ideea libertatii presei incepe sa fie asimilata si cultivata si de romanii din Transilvania. Moment deosebit de important, deoarece pentru prima data insasi ideea de presa este descoperita, afirmata si cultivata public si cu toata claritatea de unii romani instruiti si cu spirit de initiativa. Ea parcurge, in mare, doua etape. Una se refera la necesitatea si utilitatea presei pentru romani. Argumentul ideologic esential este iluminist, educativ, informativ in sens pedagogic: exemple de „pilde bune si pilde rele“, de „datorintele dintre cetateni si superiori“ (educatie civica), „sfaturi agricole si viticole“.

Am citat din programul lui Ioan Piuariu-Molnar (amintit in capitolul anterior), pe care intentiona sa-l dezvolte in proiectata sa foaie in limba germana Walachische Zeitung für der Landman. Ea s-ar fi ocupat, in mod esential, programatic, de „intimplarile zilei si deprinderea bunelor moravuri si in economie“. Proiectul avea sanse bune de reusita. Se conta si pe sprijinul preotilor. Dar el „rateaza“. Autoritatile n-au aprobat cererea redactorului a scutirii de taxe postale. Din care cauza, proiectul este abandonat, in ianuarie 1790.
Alte incercari, din 1793 si 1794, ale aceluiasi tenace Molnar, singur sau in colaborare cu Paul Iorgovici, nu mai intimpina aceeasi intelegere oficiala. Josefinismul facea un serios pas indarat. Revolutia Franceza – mai bine spus, excesele ei –, cu toate declaratiile romanesti de fidelitate fata de monarhie, facea suspecta orice tentativa publicistica.

Tot in 1794, o „Societate de invatati din Valachia“ intentiona sa publice la Sibiu, in tipografia lui Barth, un ziar, care nu trebuia sa fie difuzat in Transilvania. Inca un exemplu tipic de precenzura, de blocaj al unei initiative inconformiste. Aceasta experienta o facuse – si din plin – Molnar. Este posibil ca un rol sa-l fi jucat si dificultatile economice. Ambele constringeri au dus la esuarea si a unui alt proiect: Vestirile filozofesti si moralicesti, anuntate, in 1795, tot la Sibiu, de „Societatea filozoficeasca a neamului romanesc in mare Printipatul Ardealului“. Mai mult ca sigur, ambele Societati sint de inspiratie masonica. In tot cazul, asumarea atributului filozoficesc trimite spre o astfel de orientare. Nici impedimentul financiar nu poate fi ignorat, ca si in cazul lui Molnar. Intreprinderea era mult prea noua, numarul eventualilor abonati prea mic. Ideea si deprinderea de a cumpara cu regularitate publicatii periodice inca nu se raspindise.

Ceea ce arunca o vie lumina asupra altor noi incercari de presa romaneasca in Transilvania, la inceputul secolului al XIX-lea. Impulsul iluminist este insotit, fara indoiala, si de emotiile si chiar de „voluptatile“ pionieratului. Patrunde o stare de spirit noua in Transilvania. Ea sporeste si mai mult prestigiul ideii libertatii de expresie si a presei, care aduce un suflu nou in constiintele romanesti ale epocii.
In aceasta stare de spirit, un personaj – cultural vorbind – inca destul de obscur, Alexie Lazaru (Lazar), intentiona sa lanseze un bisaptaminal romanesc, cu titlul voit neutru Novele. Instiintarea lansata (Buda, 1814) legitimeaza proiectul prin necesitati educative si de emulatie culturala bine cunoscute: „Toate neamurile Europei cele desteptate au aflat cum ca a scrie gazete sau Novele, si acele a le impartasi oamenilor neamului sau, e cea mai incuviintata mijlocire de a lumina noroadele cu intimplarile ale altora fapte, a le abate de la rau si a le aduce spre ceale mai bune“. D. Tichindeal nu gindea altfel.

Fara libertatea constiintei si a expresiei, dar mai ales a tiparului si presei, acest program inovator nu este insa realizabil. Autoritatile habsburgice nu-l resping in principiu. Pentru a nu mai mentiona ecourile foarte favorabile printre oamenii de cultura romani, putini, intr-adevar, dar reprezentativi. Dovada, incercarile repetate tot mai insistente – intr-un fel „eroice“, caci ideea unei prese libere romanesti isi face drum cu mare dificultate – de a intemeia o presa romaneasca. T. Racoce, in 1817, anunta o astfel de gazeta, invocind, in primul rind, precedentul ei, exemplul european: „Gazetele sau instiintarile de obste sint organul tuturor bunelor invataturi, a infrumusetarii limbilor si a politurii moravurilor...“.

Cu ajutorul gazetelor, „se revarsa razele stiintelor si se procopsesc neamul“, fiindca ele „ca si intr-o oglinda vedem ce se lucreaza in toata partile lumii“. Informatiile, binefacatoare prin definitie, circula „de la neam la neam“, patrund peste tot, transmitind idei, cultura si civilizatie (notiunile sint indisociabile). Incit „se poate zice cu tot adevarul ca inceputul politicirii a toate Europii si cultura neamurilor ei s-au facut cu iveala Gazetelor publice“. Pacifice si constructive prin excelenta fiind, oficialitatea nu se opune, in principiu, aprobarii noilor foi, „de obste folositoare“. Initiativa nu reuseste insa din cauza opozitiei obscurantiste a oficialitatilor transilvanene, dupa care ar fi recomandabil ca oamenii de rind... sa nu citeasca gazetele, si a obstacolelor economice, neputindu-se asigura numarul necesar de abonati. In schimb, acelasi T. Racoce izbuteste, in 1820, sa editeze la Cernauti Chrestomaticul romanesc sau adunare a tot felul de istorii si alte faptuiri scoase din autorii dupe osebite limbi.

In acest spirit care caracterizeaza si motiveaza aparitia presei literare in Transilvania – moment intr-adevar istoric – alti doi romani ardeleni, in 1820, Mihail Bodjaschi si Constantin Dona cer la Viena autorizatie de scoatere a unei foi romanesti. Interesanta si semnificativa este mai ales rezolutia oficiala pe aceasta cerere: „Istoria ne invata ca primul pas pentru autocultivarea unui popor s-a facut intotdeauna prin intemeierea revistelor politice. Astfel atentia se indreapta neaparat catre statele vecine si se impune o comparatie cu situatia proprie“. Cind publicatiile lui Barit se consolideaza si incep sa circule si in Tarile Romanesti, acest principiu este confirmat din plin. Ceea ce C. Diaconovici-Loga subliniaza in 1841: „Pe linga materialele ceale politice“ sint publicate... „si alte interesante si de lipsa pentru societatea omeneasca“. In acest program de intensa si generala cultivare, informatiile economice intregesc – in conditii de egalitate – pe cele politice. Iar ideea de libertate le legitimeaza in mod fundamental pe toate.


Progresele libertatii tiparului si ale presei

Din perspectiva momentului istoric, dar mai ales a viitorului, progresul ideii libertatii tiparului si al presei – desfiintata radical in secolul XX de regimul totalitar comunist – se dovedeste cel mai insemnat dintre toate libertatile. Deoarece, fara instaurarea progresiva a unui nou climat ideologic, afirmarea si apararea celorlalte libertati fundamentale n-ar fi fost posibila. Apar principii, forme sociale si modalitati noi de expresie, care incep sa formeze si sa consolideze o noua mentalitate de tip potential liberal.

Notele sale specifice sint importante, deoarece ele precizeaza atit continutul, gradul de asimilare si de adaptare la mediul publicistic romanesc, cit si diferenta valorica fata de statutul aceleiasi idei in Moldova si Muntenia. Superioritatea ideii de libertate in Transilvania are, in esenta, trei cauze esentiale:
1. Existenta – cu toate limitarile epocii – a unei traditii oficiale a ideii de libertate face ca, in Transilvania, ea sa fie impusa si propagata – vorbind in termeni pragmatici – de sus in jos. In timp ce in Tarile romanesti, ea este enuntata intermitent, aparata, raspindita – pentru a ne exprima in acelasi mod – de jos in sus.

Respectiv, prin unele hotariri domnesti in perioada fanariota, dar fara continuitate si energie, prin unele idei de reforma cu caracter „revolutionar“, sub forma unor initiative „particulare“ sau „oficiale“. Acestea din urma au efectul unor influente externe ocazionale, aleatorii. Este o mare deosebire intre politica oficiala a unui stat centralizat si bine organizat, care impune – printr-un decret imperial (cazul lui Iosif II) reluat si reintarit si de succesorii sai – norme constante definite cu claritate si unele initiative individuale de „liberalizare“ din Moldova si Muntenia, oricit de bine intentionate. In Transilvania, ideea de libertate este formulata si garantata prin oficializarea libertatii religioase – problema esentiala intr-un stat multiconfesional –, in timp ce in Tarile romanesti libertatea religioasa este sau pare de la sine inteleasa, fara a necesita o politica legiferata consecventa.

In Transilvania, principiul esential al libertatii tiparului este revendicat atit de biserica ortodoxa, cit si de tipografi. Intr-o Psaltire (1793) se reafirma: „prin mila prea inteleptului si preamilostivului imparat Iosif al II-lea, am dobindit atita slobozenie ca sa poci la legea greceasca neunita de tot felul de carti a tipari“. Formalitatile sint incete, greoaie, dar stabile si functionale. In 1781, tipograful P. Barth din Sibiu cere un privilegiu. I se acorda abia in 1784 si numai dupa ce prezinta o lista de carti avuta in vedere. Contractul este valabil 6 ani. Pina in 1801, s-au tiparit 37 de titluri de toate „genurile“, in special laice. Multe sint doar foi volante si contin instructiuni sanitare de medicina umana si veterinara. Iluminismul, doctrina oficiala de stat, impunea raspindirea intensiva a unor astfel de cunostinte utile.

2. Gindul presei libere – liber prin el insusi – justifica, inspira si elogiaza si aparitia primei prese libere romanesti. Este nu numai punctul cel mai inalt atins in Transilvania al libertatii de gindire si de expresie, dar si din toate tarile romanesti. Pentru istoria presei noastre si a libertatii sale, momentul este intr-adevar istoric. Abia acum ideea de „presa“, de „tipar liber“ adopta „standarde europene“. Alinierea ramine plina de obstacole, cu multe poticniri si pauze, dar tenace si irezistibila. Un gind de recunostinta pentru toti initiatorii acestei actiuni de mare pionierat este pe deplin meritat.
G. Barit este prototipul acestei revendicari esentiale a presei romanesti. Pentru nivelul epocii, articolele sale – scrise cu constiinta inceputului de drum si a unui nou mesaj ideologic (denumit „articol incepator“, 1841) – ramin la nivel romanesc antologice.

Fermitatea principiilor, claritatea formularilor, energia expunerii sint remarcabile. Mentalitatea este in acelasi timp legalista si contestatara in limitele prudentei. Este educativa si introductiva, intr-un nou regim de presa, in confruntare permanenta cu ziarele intregii imparatii si cu realitatile internationale. El cere deci „voia deplina“ de a se exprima despre toate nationalitatile din Transilvania: „Dati-ne domnilor voie sa putem si noi spune cu toata sinceritatea ceea ce credem si simtim despre nationalitatile transilvane si despre relatiile nationalitatii romane“ (1841). El are pretentia de a „putea si noi vorbi slobod si de la inima fara nici o rezervatie“ (1841). Este cea mai limpede si demna revendicare a libertatii de exprimare a presei din prima jumatate a secolului al XIX-lea. Descrierea acestei libertati si argumentele care o sustin constituie prima definitie-cheie care poate fi citita in presa noastra pe aceasta tema esentiala.

Elementele de baza sint formulate in articolul Putine idei pentru publicitate si opinia publica (1841): „Oare publicitatea, adica sloboda impartasire de pareri, este folositoare sau stricacioasa statului?“. Continutul conceptului se imbogateste in mod vizibil. La acest stadiu, el este expresia unei constiinte democratice si civice in plina maturizare si expansiune, care, pe parcurs, se radicalizeaza. Remarcabila este si preocuparea insistenta de difuzare propriu-zisa. Libertatea are un potential expansiv, intrinsec propagandistic. Gazeta de Transilvania, in notele redactionale (de ex. De la redactie, 1/1838), ofera bune exemple in acest sens. In perioada 1848 (Unele idei practice despre libertatea tiparului), ea se suprapune integral peste deviza revolutionara „libertate, egalitate si fratietate“ declarata „aceasta sfinta deviza a timpului nostru“. Este punctul cel mai inalt atins in epoca al elogiului libertatii tiparului, in termeni mesianici-lirici.

Prudenta mult mai aluziva a lui I. Budai-Deleanu din Tiganiada (X, 30; XI, 21-23) atunci cind invoca principiul „slobozeniei“ si al libertatii credintei (dupa exemplul Revolutiei Franceze) este depasita: „Tiparul ajunse a fi astazi lumina lumii, apostolul omenirii, peana incordatoare a masinei staturilor, osinda nedreptatii, scutul asupritorilor“. O adevarata lectie de constiinta civica entuziasta, care determina o actiune pe aceeasi masura: „Ne vom sili din toate puterile noastre a lati mezuinele shotarelet si termenii libertatii, ai egalitatii si ai fratietatii pina in cele mai ascunse unghiuri ale poporului nostru“. Starea de spirit idealista a acestui program este evidenta. Ea caracterizeaza intregul elogiu al libertatii de gindire si expresie in plina ascensiune.

Notiunea de presa, in consecinta, se imbogateste considerabil. Ea isi revendica sau i se atribuie noi calitati ce se dovedesc definitorii. Unele n-au mai fost invocate pina acum, ceea ce demonstreaza rapiditatea cu care principiul libertatii presei se radicalizeaza si devine tot mai cuprinzator: sporirea volumului informatiilor si raspindirea lor progresiva printr-o difuzare tot mai intensiva, marirea si stimularea dezbaterilor publice, demonstrarea utilitatii lor politico-sociale. In felul acesta se configureaza inca un nou concept, un atribut si o calitate esentiala a presei: vocatia si impulsul propagandei. Spiritul iluminist dominant, preocuparea administratiei centrale de a-si face cunoscute deciziile politice (Instiintare, foi volante etc.), inclusiv unele aspecte de penumbra, masonice, incurajau aceasta tendinta latenta si, prin forta lucrurilor, „discreta“.

Medalia, probabil vieneza, din 1723 a lui Horea facea parte din aceasta „politica“. La fel, la polul opus, presa manuscrisa studenteasca. O metoda de a ocoli, macar in parte, dificultatea tiparirii. Proiectele de infiintare a publicatiilor romanesti dateaza tot de la sfirsitul secolului al XVIII-lea. Instiintarea din 1795 (difuzata la Sibiu in tipografia lui P. Barth) anunta existenta unei asociatii culturale de care am mai amintit, „Societatea filozofeasca a neamului romanesc“. Ea avea intentia sa editeze un periodic: Vestiri filozoficesti si moralicesti (amintite) pentru „polirea stilului si deprinderea in invatatura“. Sufletul sau a fost, dupa toate indiciile, medicul oculist Ioan Piuariu-Molnar, cu experienta in acest domeniu. Era membru al „Societatii francmasone“ din Sibiu (Loja sfintului Anton, 1776-1790), care si-a propus, intre altele, si editarea unui periodic romanesc, Foaie romana pentru econom, de asemenea amintit.

In aceeasi situatie sint initiativele, mentionate si ele, ale lui Alexa Lazaru si Uros Nestorovici, cu participarea oamenilor de cultura ai epocii: D. Tichindeal, Paul Iorgovici, C. Diaconovici-Loga. In aceeasi situatie este un proiect lansat de T. Racoce la Lemberg, inclusiv cu sprijinul unor invatati din Tara Romaneasca. Societatea pe care au infiintat-o a continuat sa existe pina in 1815.
Bunele intentii nu sint totusi suficiente. Conceptia care le anima este insa de retinut: „Gazetele sint organe de unde invatati, a infrumusetarii limbilor si a politurii membrilor din toate tarile europene“. Programul, tipic iluminist, pare azi oarecum simplist. Dar in epoca el reprezenta un important pas inainte si o bresa foarte serioasa in vechea mentalitate restrictiva. Confruntata cu un nou stil jurnalistic, mult mai dezinvolt (in limitele epocii) si cu o larga deschidere informativa, el ofera primele indicii ale aparitiei stilului jurnalistic liber in presa transilvana.

Aparitia publicatiilor lui G. Barit, prin transformarea Foii literare, care o precede, in Foaie pentru minte, inima si literatura (1838) si Gazeta de Transilvania (1838), nu reprezinta atit inceputul (Foaia duminicii a lui I. Barac aparuse anterior, in 1837), cit consolidarea adevaratei prese romanesti in Transilvania. Stilul lor devine tot mai propagandistic si adesea incisiv polemic.
Ne putem face o idee despre acest salt calitativ – adevarata schimbare de paradigma jurnalistica – mai ales din confesiunile lui Ion Maiorescu pe marginea colaborarilor sale la Foaia… lui G. Barit. El se concepe un luptator „cu arma in mina“. „Pentru aceasta articolele mele sint iuti, ca sa multumeasca gustul tinerimii; pentru aceasta si titlurile vor sa fie boabe s=gloantet, care sa pocneasca, sa electrizeze, sa scuture letargia, nepasarea.“ Libertatea de expresie atinge acum pragul de sus al militantismului ideologic. Si, in acelasi timp, al succesului imediat. De unde si preocuparea declarata pentru teme de stricta si seducatoare actualitate.

Este, probabil, primul elogiu al succesului de public din publicistica romana, preocupare inscrisa in chiar logica libertatii de expresie: „De aceea imi place drumul jurnalistic, cu articolii iuti, pe care oamenii ii mistuie mai usor si mai multi“. Si acum urmeaza obiectivul esential: „Nu stiu daca o carte voluminoasa s-ar citi de o mie de romani, ca articolele din Foaie…. Cu un cuvint eu scriu pentru astazi“. „Presul liber“ (dupa expresia lui T. Cipariu, nu foarte bine sincronizat lexical spiritului epocii) produce si alte reactii specifice: gelozia profesionala, spiritul de concurenta si chiar suspiciunea coruptiei. Un corespondent al aceluiasi Ion Maiorescu ii transmite banuiala, care incepe sa circule despre G. Barit, ca „M. Sturza l-a cumparat ca sa scrie mai mult despre Moldova“. Ne apropiem in mod vadit de mentalitatea presei moderne si a cititorilor sai nemistificati de aparente.
Sint invocate, in sfirsit (tot de catre G. Barit), si argumentele specifice, ideologice, filozofice si juridice in favoarea libertatii de gindire si exprimare. Din punct de vedere teoretic, ele sint si cele mai insemnate pentru tema noastra.

Libertatea de gindire si exprimare face parte, in primul rind, din drepturile fundamentale ale omului. G. Barit este – dupa toate indiciile – primul roman care afirma in presa acest principiu de baza (Putine idei pentru publicitate si opinia publica, 1842): „...Noi oamenii avem sa ne folosim slobod de drepturile noastre firesti“. Drepturile omului, care patrund in constiinta romaneasca impreuna cu stirile despre Revolutia Franceza, erau cunoscute si in Moldova, dupa cum vom vedea. Dar este o mare deosebire intre o circulatie restrinsa, subterana, ramasa in manuscrise, si popularizarea sa in presa. In articolele sale, ideea este adesea exprimata: „Drepturile noastre firesti“ decurg din „respectarea vecinicilor neschimbatoare legi naturale“ (1842). Argumentul revine cu putere: „Iata dar ca aceia care pretind libertate in tipar ei nu pretind altceva“. Nu este decit un drept al naturii de care nu se pot desparti in veci. Este si ideea centrala din Articol incepator. Tiparul restrins sau liber (1845). Iar ceea ce defineste acest „drept al naturii“ este legea, ordinea legala a statului, „libertatea scrisa“, careia i se spune si opinia publica. A sta sub legi este deci „adevarata libertate“.

O mentalitate legalista evidenta, am spune, chiar un anume conformism oficial caracterizeaza articolele lui G. Barit si mai ales cele consacrate libertatii presei. Fara indoiala ca si in Tarile romanesti existau juristi si condeieri (Caragea, Calimach etc.). Numai ca in presa din Transilvania, principiul legalitatii este expresia unei politici traditionale si consecvente de stat, aplicata si invocata constant, adesea in ton revendicativ. Ceea ce nu se intimpla in Tarile romanesti in prima jumatate a secolului al XIX-lea.
3. Un progres considerabil si in acelasi timp o lectie de jurnalism de mari perspective este, in esenta, si larga deschidere internationala a presei libere. In Transilvania, ea se confunda in esenta cu foile lui G. Barit, unde se constata, incepind cu secolul al XIX-lea, prima patrundere masiva a presei occidentale in publicatiile noastre. Sint preluate stiri despre evenimente politice si sociale contemporane, inclusiv din cele doua continente, idei si dezbateri de actualitate, care intereseaza tot mai mult pe cititorul roman. Aria informatiilor se extinde.

Referinta de baza este presa de limba germana din strainatate, dar si din Sibiu. Nici presa franceza nu este omisa. De pilda, despre Congresul de la Viena se scot date din Gazette de France si Journal des Débats. In general, informatiile presei straine sint reproduse si comentate insistent de G. Barit, in spirit inclusiv polemic. Extinsa si textelor straine, libertatea de critica devine tot mai mult o realitate. Un suflu „european“, o „constiinta europeana“, ca sa nu spunem potential „cosmopolita“, anima aceasta presa. Ea este peste nivelul celei din Tarile romanesti, al lui Heliade si Asachi din aceeasi perioada.
Privita sintetic, ea prezinta de pe acum aspecte care vor intra in traditiile presei libere romanesti. Primul si cel mai frecvent este citatul de „autoritate“. El ilustreaza si consolideaza expuneri de principii, dezvoltari de teze politico-sociale, apologii ideologice. Un exemplu este englez (dat de G. Barit in 1842) chiar despre tema noastra: libertatea presei: „Cheia constitutiei engleze si adevarata pavaza a domniei legilor este slobozenia teascului“.

Acum apare si convingerea generalizata ca o informatie sau idee care circula in Europa este efectiv adevarata, credibila, exemplara, indiscutabila. Devine un adevarat gest reflex al opiniei si constiintei publice romanesti, perceptibil si in perioada actuala. Are aspecte bune si rele, caci nu o data el este si la originea unor fenomene negative, voluntare sau nu, precum – pentru a ne exprima in termeni extremi – „satelizarea“, „colonialismul cultural“, dar mai ales spiritul de compilatie sau de imitatie ori de pastisa necritica. Partea pozitiva, de mari si fecunde urmari, este totusi si modernizarea progresiva a unei prese considerate la „periferia“ Europei cultivate si civilizate, integrarea sa europeana formala sau de substanta. Dialectica „fond“ si „forma“ acum incepe sa se manifeste incipient, in domeniul public romanesc. Ea se va dezvolta si sistematiza pe parcurs, prin ideologia maioresciana si, in general, conservatoare. Un capitol esential al istoriei culturii romanesti din toate perioadele.