OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O „familie“ mai putin cunoscuta din Chicago

Din discutiile mele cu persoane experte in problemele romanesti, am aflat in mai multe ocazii teoria construita si articulata in extenso de catre Anton. Reconstituirea facuta de el suna convingator, dat fiind valul de mister care acopera inca aceasta crima „perfecta“. Celelalte teorii raspindite imediat dupa crima, cum ar fi implicarea victimei in magie, sau o iubire romantica – si ma abtin de-a le mentiona pe cele inca mai neplauzibile – sint si mai putin convingatoare. Cu toate acestea, nu as exclude complet o alta posibilitate, care nu a fost luata in seama de Anton, despre care insa s-a vorbit in mai multe imprejurari si care este doar amintita in carte. Aceasta teza, poate nu mai mult decit o ipoteza, va fi examinata aici nu ca sa incerc imposibilul, adica sa solutionez motivul unei crime perfecte de la biroul meu din Ierusalim, ci ca sa luminez persoana lui Culianu, recurgind in primul rind la materialul existent numai in romaneste, cea mai mare parte din acesta scris de insusi Culianu, o alta parte fiind scrisa de altii. Asa cum vom vedea in continuare, chiar daca aceasta ipoteza se va dovedi a fi cea corecta, teoria expusa mai jos nu invalideaza automat teoria lui Anton. Pentru ca ideea mea sa fie mai bine inteleasa, voi incepe prin a relua citeva remarci pe care le-am facut la inceput.

In 1978, Culianu a scris in italiana o carte de proportii reduse, insa foarte entuziasta, despre Eliade. Entuziasmul lui fata de maestru era mare si pornea din ultimii ani petrecuti in Romania. La inceputul anilor ’80, a devenit din ce in ce mai apropiat de Eliade, care l-a ajutat in multe feluri. De pilda, Culianu, om de stiinta foarte tinar, a contribuit la Encyclopedia of Religion a lui Eliade. De fapt, a devenit aproape un membru al familiei Eliade. Iata insa ca, destul de curind dupa moartea lui Eliade, in primavara lui 1986, au ajuns la urechile lui Culianu zvonuri despre ideile de dreapta ale lui Eliade, din a doua jumatate a anilor ’30, si posibilul rol pe care l-ar fi avut in partidul politic fascist, numit la inceput „Legiunea Arhanghelului Mihail“ si mai tirziu Garda de Fier. Cind am avut prima noastra discutie serioasa despre acest subiect, la sfirsitul lui 1988, vorbea aproape cu scuze in legatura cu fragmente din cartea despre Eliade, afirmind ca nu a cunoscut trecutul de dreapta al lui Eliade. Desigur, in comparatie cu pozitiile mai explicite ale Adrianei Berger, Norman Manea si Leon Volovici, atitudinea lui era mult mai ezitanta si mai prudenta. Mai tirziu, a admis deschis legatura dintre Eliade si Garda de Fier, fara sa accepte insa acuzatia de antisemitism adusa lui Eliade.

Lucrul este limpede intr-un articol publicat in italiana in martie 1989, in revista Abstracta, si repetat in interviul fatal din decembrie 1990, publicat in limba romana cu sase saptamini inainte de asasinat, ca si intr-o recenzie despre Eliade si o carte consacrata lui, recenzie publicata postum in Journal of Religion, vol. 72, 1992. Mai mult inca, in ultima sa carte, cititorul este confruntat cu o situatie ciudata. Eliade apare marginalizat, desi niciodata criticat fatis. Asa, de exemplu, in Out of this World, care trateaza despre practicile samanice, el ignora complet voluminoasa monografie a lui Eliade despre samanism, reprezentind de fapt una din primele tratari cuprinzatoare ale subiectului3. In The Tree of Gnosis, Eliade este mentionat doar o singura data, intr-un pasaj care este in fond o extrapolare a introducerii lui la Eliade’s Guide to World Religion. Cu putin inainte de moarte, au aparut in scrierile lui Culianu expresii timide ale unei rezerve cu privire la Eliade. Lucrul este legat de atentia pe care o acorda rolului nefast jucat de Biserica Ortodoxa din Romania in timpul celui de-al doilea razboi mondial cit si de critica ascutita adusa Garzii de Fier pe care, in 1991, intr-o revista intitulata Meridian, a descris-o ca pe „un Ku Klux Klan ortodox“, inspirat asadar de catre Biserica! Multe din aceste opinii se afla si in amplul interviu publicat in Romania, la Bucuresti, cu o luna si jumatate inainte de moarte.

In consecinta, daca se invoca vehementa criticii politice pentru a afirma ca moartea lui a fost un asasinat politic, explicatia prin implicarea Securitatii nu poate fi unica alternativa. Ca un punct important, trebuie sa ne amintim dusmania dintre Garda de Fier si regii Romaniei. Cel care a zdrobit miscarea fascista a fost regele Carol al II-lea, tatal lui Mihai, care a ordonat asasinarea mai multora dintre conducatorii ei, inclusiv a sefului ei, prieten apropiat al lui Eliade, Corneliu Zelea Codreanu. Astfel, Culianu, un liberal inflacarat, a putut fi vazut nu numai ca o persoana care critica ideile si rolul Garzii de Fier, dar care era gata sa coopereze cu detestatul rege. Acestea nu sint istorii uitate. Trebuie sa precizam ca Garda de Fier nu a disparut complet dupa razboi. Ramasite ale miscarii sint si acum active in Europa, membrii ei tiparind carti in Spania, de pilda, si, mai de curind, in Romania, dar si in Statele Unite si in special la Chicago. Sa amintim aici reactia unui legionar, membru al Garzii de Fier din Chicago, asa cum a fost publicata de catre saptaminalul Expres din Romania, in 15 iulie 1991, la mai putin de doua luni de la asasinat. Un reporter roman, Cornel Nistorescu, intr-un articol intitulat O crima in disputa politica, pp. 8-9, chestioneaza mai multe grupuri care, de fapt, ar putea fi legate intre ele. La capitolul Ce spun legionarii?, el afirma, iar eu citez intocmai:

„Am vorbit cu numerosi legionari batrini din Chicago. Prefer sa nu le dau numele. Unul dintre ei, Eugen Valsan, care mi-a permis sa-i dezvalui numele, mi-a spus: «Culianu a sosit la Chicago gratie lui Mircea Eliade, iar Mircea Eliade a fost legionar, desi nu a facut politica legionara. Eu am fost cu Eliade in acelasi lagar. Dupa aceea el n-a mai facut politica legionara, dar in esenta lui a ramas ceea ce fusese. Din acest punct de vedere, grosso modo, fiind aproape de lumea lui Eliade, Culianu apartinea si el familiei noastre. Faptul ca intentiona sa se casatoreasca in curind cu o evreica era treaba lui. Noi nu eram incintati de acest lucru, dar nici nu ne preocupa. A spune altceva4 nu e decit o afirmatie absurda. De fapt, lumea cauta motive ca sa ne implice. Ultima data cind l-am intilnit pe Culianu era de Pasti, la Biserica. Eram in relatii mai mult decit cordiale. Toti legionarii, atitia citi mai exista, m-au sunat (la telefon) ca sa afle noutati si erau indurerati. Noi respingem in mod categoric orice acuzatie care ne implica in moartea acestui savant roman.“

Cuprinsul acestui pasaj poate fi socant pentru unii cititori mai putin obisnuiti cu complicatiile de culise din Romania si nici eu nu pot explica aici toate implicatiile acestui pasaj. M-am hotarit sa sondez anumite aspecte a ceea ce consider eu a fi cea mai socanta din presupunerile legate de cazul Culianu: aceea ca, de fapt, Culianu facea parte din familia Garzii de Fier. Citeva remarci preliminare sint necesare. Marturia despre detentia lui Eliade de la sfirsitul anilor ’30, impreuna cu legionarii, este foarte bine documentata, inclusiv in autobiografia lui Eliade. Care au fost dimensiunile implicarii lui Eliade in Garda de Fier, in ciuda unei neimplicari aparente, aceasta formeaza un subiect de dezbatere pentru istorici, iar cititorul englez poate sa beneficieze de o monografie excelenta, publicata recent de Leon Volovici, privind intelectualii romani si problema evreiasca in perioada interbelica, la Pergamon Press, Oxford (ed. rom. Humanitas, 1995). Afirmatia ca Eliade „a ramas ceea ce a fost“, potrivit d-lui Valsan, adica un legionar, dar unul care „nu a facut politica legionara“, formula obscura, poate fi expresia dorintei unui om in virsta care isi recruteaza pentru vechea lui credinta oameni faimosi. Totusi, tot ce am citit eu despre Eliade de-a lungul anilor nu aduce la iveala nici o marturie scrisa despre fapte contrare. Daca dl Valsan vrea sa spuna ca Eliade nu era violent si nu a participat la crimele Garzii de Fier, are fara indoiala dreptate. Dar ce ramine dintr-un legionar care nu face politica, este mai greu de limpezit. Adevarat sau nu, pasajul de mai sus vorbeste despre o poveste ce se potriveste mai degraba cu o alta discutie: anume, cum era perceput Eliade de legionarul care-l cunostea de mai bine de patruzeci de ani.

Oricum, ceea ce ma tulbura profund este incredibila includere a lui Culianu in „familia“ legionara si, ca o consecinta, presupusa lui imunitate fata de legionari din cauza bunelor lui relatii cu Eliade. Acestea sint afirmatii interesante in ele insele. Ce s-ar fi intimplat daca Ioan Culianu, protejatul lui Eliade, „ar fi tradat“ „familia“, isi poate pune cineva intrebarea cum ar fi fost el tratat? Si, urmind aceeasi linie de gindire, a facut el ceva ce ar fi putut fi socotit ca o „tradare“ a „familiei“? Raspusul este fara echivoc. Intr-un articol publicat in romaneste, dedicat special acestui argument, el descrie Garda de Fier ca pe un Ku Klux Klan „ortodox“, adica crestin ortodox. Acest articol a fost publicat la citeva zile dupa asasinarea lui si este cea mai puternica si explicita denuntare a Garzii de Fier. In pofida stradaniilor mele de a descoperi daca era un articol mai vechi care a fost retiparit dupa disparitia lui, asa cum s-a intimplat in multe cazuri, sau daca a fost efectiv un articol nou, n-am putut sa lamuresc chestiunea. (Nu exista nici o bibliografie a lucrarilor lui Culianu, iar utila lista care insoteste cartea lui Anton este departe de a fi completa.) Articolul despre care vorbeam este foarte explicit si nici macar un cititor grabit nu-l poate interpreta altfel. Dar, mai mult inca, un membru fidel al Garzii de Fier putea gasi afirmatii care sa-l alarmeze in aceasta privinta inca mult inainte, in publicistica lui Culianu – si vom da mai jos un exemplu –, si intr-un mod si mai evident in interviul acordat revistei 22.

Exista o pedeapsa pentru o asemenea tradare din partea „familiei“ care l-a „adoptat“? Raspunsul este greu de dat. Poate un grup de legionari in virsta, traind in America de mai multe zeci de ani, sa ia masuri eficiente derivate din neintelegerea tinarului Culianu si din tardiva lor corecta intelegere a publicisticii lui? Dl Valsan, daca mai traieste, are in jur de optzeci de ani, ca si camarazii sai. Un radiolog roman de la Universitatea din Chicago si prieten al lui Culianu, dl Mircea Sabau, spune, in pasajul care-l preceda imediat pe cel citat din revista Expres, ca legionarii din Chicago sint in virsta, fara putere, iar ideologia lor s-a pierdut. Poate sa aiba dreptate, desi, in alta parte, intr-un interviu publicat de Chicago Tribune, 2 iunie 1991, el afirma contrariul. Cu toate acestea, in ce masura un grup de legionari – sa notam ca noi si noua sint forme care revin des in pasajul in chestiune, ca si termenul „familie“ – care apartinea, cel putin in trecut, celei mai antisemite miscari din istoria Romaniei, poate sa priveasca stoic casatoria unei persoane considerate ca facind parte din „familie“ cu o evreica, si sa o considere ca pe o treaba personala, e un lucru nu foarte limpede.

In orice caz, daca spusele din pasajul citat sint sincere, trebuie sa recunoastem meritele d-lui Valsan de a vorbi deschis cu un reporter, in vreme ce prietenii sai s-au ferit s-o faca. Sa fi avut acestia ceva de ascuns, daca erau intr-adevar atit de indurerati dupa asasinarea lui Culianu? Condamnau acest asasinat? Erau de acord ca acum, in „familia“ lor, nu mai exista discriminare rasiala, contrazicind afirmatia lui Culianu care privea Garda de Fier ca pe un „Ku Klux Klan ortodox“? Din nou, ma tem ca raspunsul pozitiv la aceasta intrebare este subiect de disputa.
Ceea ce mi se pare mie mai putin discutabil este faptul ca Ioan Culianu se gindea sa treaca la iudaism, inca cu luni inainte de moartea sa, cel putin din noiembrie 1990. Aceasta problema personala, poate numai o simpla intentie, era totusi cunoscuta studentilor lui din Chicago. Poate ca aceasta intentie nu era legata de casatoria lui, ci de un sentiment exprimat la sfirsitul articolului sau despre Elie Wiesel: „Dupa Auschwitz si in exil, noi toti avem privilegiul de a ne identifica, intr-o anumita masura, cu poporul ales al exilului prin excelenta si cu profetul sau de astazi: Elie Wiesel.“

Pe linia atitudinii „liberale“, despre care am vorbit mai sus, a d-lui Valsan, chiar si o confesiune poate fi socotita o treaba personala. Daca lucrul este adevarat, atunci doctrina lui legionara a suferit o evolutie dramatica in ultimii cincizeci de ani. Daca insa camarazii lui n-au evoluat, este natural ca ei sa fi fost foarte enervati. In acelasi sens, una din cele mai clare amenintari pe care le-a primit Culianu a fost imediat dupa intilnirea lui cu regele la Chicago. Cum poate un membru al „familiei“ sa se intilneasca cu cel mai mare dusman al Garzii de Fier si cine a fost persoana care a incercat sa-l intimideze pe Culianu imediat dupa intilnire vor ramine probabil enigme pentru totdeauna. Poate ca batrinul legionar nu cunostea toate aceste schimbari din mintea lui Culianu, desi toate erau exprimate in publicatiile de limba romana, si ca inca mai credea ca el facea parte din „familie“, gasindu-se astfel sub umbrela ei protectoare. Cit despre cordialitatea relatiilor sale cu un legionar, de Pasti in 1991, trebuie sa amintim ca el a devenit critic la adresa acestei miscari inca dintr-o povestire publicata in 1990, si ca, dupa cum mentionam mai sus, a mers pina intr-acolo incit a descris atit Biserica, cit si Garda de Fier ca fiind un fel de Ku Klux Klan. Ma intreb daca batrinul legionar isi putea da seama ce credea, in mintea lui, Culianu despre legionarul intilnit in Biserica Ortodoxa. Ar fi fost probabil foarte mirat sa citeasca, la sfirsitul acestui eseu despre Ku Klux Klan, ca:
„Ortodoxistii5 au produs la vremea respectiva o enorma maculatura, care astazi apare cu totul descreierata. Garda de Fier a pornit de la aceasta ideologie, in care a introdus elemente mistice si de societate secreta. Pericolul fundamentalismului in sinul ortodoxiei nu s-a stins. Dimpotriva, astazi pare mai puternic ca niciodata.“

Am subliniat ultimele cuvinte. Poate ca ele sint legate nu numai de scrierile lui despre ceea ce s-a intimplat in Romania dupa rasturnarea lui Ceausescu – iar in acest caz avea perfecta dreptate, deoarece partidele de dreapta devin din ce in ce mai puternice –, poate insa reflecta si propriile lui temeri fata de pericolul de-aici si de-acum.
Cum am spus mai sus, banuiala ca Garda de Fier ar putea fi implicata in asasinat nu este noua si nici nu trebuie sa discrediteze teoria mult mai acceptata care acuza de crima Securitatea romana, teorie expusa in cartea lui Anton. Din diferite motive, ele ar fi putut sa colaboreze, asa cum a lasat sa se inteleaga sora lui Culianu, d-na Tereza Petrescu, in articolul din Expres, p. 9, unde vorbeste de o „aripa de dreapta“ a inca fundamental comunistei Securitati. Poate ca aceasta este cauza pentru care radioul oficial din Romania a sugerat intr-un program difuzat in 13 iunie 1991 – potrivit transcrierii aflate in posesia mea – „teza Garzii de Fier“, cu multa insistenta, pentru motive evidente.


NU sau DA

Incercarea de a face din Culianu un membru al „familiei“ este, cum am vazut mai sus, o greseala grosolana. Deformeaza caracterul cel mai pregnant al ultimelor sale scrieri politice, acela de a spune NU. Vreau sa subliniez ca descrierea pe care am facut-o mai inainte nu este o incercare de a-l idealiza, de a face din el un luptator intransigent, protagonistul fara frica al unei drame singeroase. Cu toate acestea, ca unul care a cunoscut atit teroarea Securitatii, cit si – indirect – crimele Garzii de Fier, critica sa sustinuta, intransigenta si publica facuta de-a lungul mai multor luni nu era lipsita de o doza substantiala de intentie deliberata si curaj. In fapt, cred ca el a evoluat atit moral, cit si personal, poate chiar s-a schimbat semnificativ din momentul in care a inceput sa scrie articolele-i politice. Erau legate acestea si de clarificarea treptata a faptului ca locul sau in viitor se va afla in America, ceea ce l-a facut sa aiba o atitudine mai decisa; lucrul nu era evident, dupa cite stiu eu, in perioada petrecuta in Europa. Mediul american si evolutia lui treptata inspre certitudini au coincis cu lovitura de stat din Romania, iar asta a dat gindirii lui o expresie mai agresiva, mai clara. Un sentiment de libertate, intaritor, ii dizolva aprehensiunile, temerile. Cel ce mai avea inca familie in Romania stia ca ei, daca nu el, trebuiau sa plateasca pentru activitatea lui. In definitiv, critica facuta de Culianu culturii politice din Romania era atotcuprinzatoare si necrutatoare atit fata de dreapta, cit si fata de stinga. Intr-un pasaj din unul dintre articolele sale politice, intitulat Ionescu, Mintuitorul, scris la sfirsitul anului 1989 si publicat in revista romaneasca Agora, vol. 3 din 1990, pp. 286-288, scrie:

„Este dureros ca actuala situatie din Romania... pare descinsa dintr-o comedie absurda. N-a scris-o Ionescu... Dumneavoastra, Domnule Ionescu, ati vazut mai bine si mai departe decit toti falsii mintuitori ai Romaniei... Pe vremea cind Ionescu spunea NU, tara avea deja tot felul de mintuitori, unul mai bun decit altul: partidele politice, Garda de Fier, regele Carol, Biserica ortodoxa, ba chiar Nae Ionescu sau Nichifor Crainic. Erau mai multi mintuitori decit mintuiti. Pina la urma s-au omorit intre ei, lasind sa ne mintuie armata romana, apoi nemtii, apoi armata sovietica. Stim cite mintuiri au urmat pina la mintuirea suprema a lui Ceausescu... Domnule Ionescu, ati spus NU! din anii ’30 si pina acum. Si iata, nu ati fost numai curajos, dar ati avut si dreptate... Dumneavoastra, Domnule Ionescu, ati fost singurul care nu ati dorit sa mintuiti Romania si de aceea sinteti singurul, adevaratul ei Mintuitor“.
Nu era numai o reflectie filozofica despre degradarea vietii in Romania, ci si, banuiesc eu, o reactie fata de unele cunostinte de acolo (poate foarte apropiate), care acceptasera pozitii inalte in institutiile culturale ale noului regim, in vreme ce el a refuzat asemenea oferte. Atitudinea opozitionista a lui Eugen Ionescu (sa nu-l confundam cu Nae Ionescu, maestrul lui Eliade si unul din ginditorii apropiati de Garda de Fier, pe care Culianu nu-l pretuia) aminteste accentul pus pe Wiesel, in calitatea lui de rezistent.

Am inceput cu o comparatie intre Eliade si Culianu. Dincolo de interesul lor comun pentru domeniul religiei, ei au impartasit si un puternic interes pentru politica, publicind numeroase articole. Potrivit chiar lui Eliade, intr-o scrisoare nepublicata, el a scris aproape doua mii de astfel de articole. Unele dintre ele reveleaza, asa cum a formulat-o Culianu in interviul lui din 22, p. 9, „o alunecare“ constind „in trei neplacut de sovine articole. Mai mult, exista citeva articole in favoarea Garzii de Fier“. Dupa detentia in lagar, la sfirsitul anilor ’30, Eliade nu s-a schimbat probabil, dar in acelasi timp „nu a mai facut politica Garzii de Fier“, cum a formulat atit de corect Eugen Valsan. Aparent, el si-a insusit lectia pe care regele Carol al II-lea a incercat s-o dea Garzii de Fier, omorind citiva din conducatorii ei si acceptind numirea unui guvern de dreapta condus de Antonescu, si a primit numirea sa ca atasat cultural la Londra. Asa cum a marturisit intr-o scrisoare nepublicata datind din 1973 si adresata lui Gershom Scholem, dupa 1940 el n-a mai scris articole: „En 1940, j’ai été envoyé à Londres par le dernier gouvernement du roi Carol. Depuis, je n’ai collaboré à aucune publication périodique roumaine“. Aceasta brusca oprire, dupa ce scrisese 2000 de articole in mai putin de zece ani, este revelatoare si arata ca el nu a mai facut politica Garzii de Fier, atunci pe cale de disparitie.
In America de acum, incapatinarea politica a unui intelectual, care scrie un numar important de articole si refuza sa se lase intimidat de telefoane si scrisori anonime, a fost pedepsita drastic, de niste necunoscuti.

Comportamentul lui Culianu il aminteste pe cel al lui Eliade dintr-un articol intitulat De ce sint intelectualii lasi?, publicat in 1934 intr-un numar al fascinantei revistei Criterion, revista de arta, literatura si filozofie, aparuta la Bucuresti (an. 1, 2, p. 2)6. Aici vorbeste el despre lupta intelectualilor impotriva neantului, cu mijloacele creativitatii lor spirituale, care ar trebui sa insufleteasca viata nationala fara insa a-i obliga pe intelectuali sa ia parte la politica de fiecare zi. La sfirsitul acestui scurt articol, el scrie despre intelectualul care este expus riscului cind se implica in politica:
„Iti pierzi libertatea? Ea nu poate sa-ti fie luata de nimeni. Iti pui in pericol situatia materiala? E o problema a familiei tale, nu a ta. Iti risti viata? Ei si? Acest ideal pe care-l reprezinti nu va muri niciodata. Daca tu crezi altceva, trebuie sa renunti la «intelectualitate» si sa devii un om politic.“

In tot acest articol, Eliade ii ia in deridere pe intelectualii care, infricosati de succesul politic al Garzii de Fier, au devenit colaboratori ai acesteia din pricina fricii si nu dintr-o convingere intima. Nu stiu daca Ioan Culianu a putut citi acest scurt articol. In orice caz, el a ales drumul intelectual si a refuzat sa faca compromisuri chiar dupa ce a primit amenintari. Activitatea lui a fost prezentata in eulogiile colegilor lui de la Chicago University, publicate in revista Criterion (tot Criterion!), vol. 30, publicatie a Divinity School, in toamna anului 1991. In interventia sa, Bernard McGinn ii face lui Culianu una din cele mai pertinente caracterizari:
„A spune ca Ioan era mai putin prins decit altii in capcanele unei cunoasteri acceptate nu inseamna sa-i cumpanesti invatatura, ci sa luminezi forta centrala a intregului lui caracter: atasamentul lui fata de libertate – de libertatea intelectuala, politica si profesionala.“
Anton a subliniat judicios, in mai multe rinduri, in cartea sa, apropierile dintre teoria lui Culianu despre manipularea maselor pe care el i-o atribuia lui Bruno si incercarea lui de a o raspindi cu ajutorul articolelor si pamfletelor publicate in Lumea libera. Subiect de prima tinerete al tezei sale, Bruno a lasat urme de nesters atit pe viata, cit si pe moartea lui: amindoi au fost executati pentru ca au refuzat sa se lase intimidati. As spune ca Ioan Culianu a vazut in acel NU opus trecutului romanesc singurul act posibil de salvare.

In pofida atitudinii sale de opozitie si a condamnarii raspicate a criticilor aduse culturii romanesti, atit intelectuale cit si politice, stirnite in anume cercuri din Romania, poate ca afirmatia unui alt prieten, care scria din Washington, reflecta o apreciere corecta: „Dupa asasinarea lui Iorga, uciderea lui Culianu reprezinta cea mai grava crima impotriva culturii romanesti.“7
As mai adauga ca acest omor reprezinta si una din cele mai grave crime impotriva culturii internationale. Teama de crimele culturale nu a impiedicat uciderea lui Nicolae Iorga, unul dintre cei mai importanti istorici romani, fost prim-ministru, academician si scriitor prolific – el a fost, cu toate acestea, asasinat in 1940 de Garda de Fier. Sa fi ucis din nou aceasta fractiune politica, dupa cincizeci de ani, un alt intelectual si oponent politic? Poate ca Eliade a supravietuit pentru ca nu a mai facut politica Garzii de Fier. Poate ca Ioan Culianu a murit pentru ca s-a hotarit sa faca o politica negardista.

Sint multe speculatii despre natura universurilor paralele, care se afla in lumea noastra, cum ii placea lui Culianu sa repete. Problema este ca aceste universuri nu numai coexista, dar se si ciocnesc, iar el a ales sa traiasca aici, ca si in multe alte imprejurari, la intersectia unor universuri aflate in coliziune.
Traducere din limba engleza de Claudia Dumitriu

–––––––––––
3. Subiectul este discutat de Andrei Oisteanu in introducerea la editia romaneasca din Out of this World – Calatorii in lumea de dincolo, Nemira, 1994, 1996pp. 16-17.
4. Adica, a-i acuza de implicare in crima.
5. Respectiv, Nae Ionescu si Nichifor Crainic, mentionati anterior.
6. Din intimplare, o recenzie la NU al lui Eugen Ionescu se afla in josul aceleiasi pagini in care articolul lui Eliade ii indemna cu putere pe intelectuali sa spuna „Da“ politicii anilor ’30 din Romania.
7. Dorin Tudoran, Rinoceri jormanezi?, Lumea libera, nr. 24, iunie 1991, p. 21.