OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In iulie anul acesta a avut loc prima editie a singurului festival de teatru independent si international de anvergura din Romania, numit Festivalul Man_In_Fest (despre care Observatorul Cultural a scris), organizat la Cluj de Teatrul Imposibil. E cel mai important eveniment al acestei structuri teatrale neinstitutionalizate, cu sediu, dar fara sala proprie, care editeaza o importanta revista, una din singurele doua despre arta spectacolului, si in ale carei actiuni sint implicati exclusiv voluntari.

Imi dau seama ca in urma cu doi ani eram un cu totul alt om, in masura in care naivitatea minusului de informatie te face alt om. Apoi, dupa momentul in care am devenit parte a Teatrului Imposibil, au inceput sa mi se intimple tot felul de lucruri, in scari, unele determinindu-le pe celelalte. Totul se intimpla atit de firesc incit nici macar nu am simtit nevoia sa-mi iau o pauza de privit inapoi cind m-am trezit organizind editia zero a Festivalului Man_In_Fest. Nici nu as fi avut timp sa fac asta, pentru ca eram numai vreo patru sau cinci oameni la volanul evenimentului. Ciudat e ca nu mi s-a parut esential sa take a moment si sa-mi analizez parcursul nici la editia 1 a Festivalului, de data asta internationala.

Erau aici opt trupe straine, dintre care doua aveau 11 oameni, si se intimpla deci ceea ce nimeni, din Cluj, cel putin, nu si-ar fi putut imagina. Din nou, la cirma eram aceiasi patru sau cinci. Si din nou, poate tocmai de aceea, nici unul dintre noi nu-si permitea sa-si take vreun moment. Pentru ca, in fond, dincolo de anumite surle si trimbite care se modifica si dincolo de prieteni/fosti prieteni/viitori prieteni care se perinda prin curtea institutiei, Teatrul Imposibil se rezuma la aceiasi vesnici patru sau cinci oameni. Oameni care fac de toate, de la a scrie proiecte la a se razboi cu autoritatile locale, de la a spala scena pina la a deschide oficial si onorabil un festival international, cu miinile la spate, ca sa nu se vada murdaria de la anterioara spalare a scenei.

Fireste, aceiasi oameni cauta si ulterior cara si targi adevarate, scoase din spitale adevarate, pentru uz teatral (vezi articolul Iuliei Popovici despre festivalul nostru, din Observator). Povestea cu „discret rol de parabola“ dupa cum o numeste autoarea, despre regizoarea columbiana (venita cu spectacolul Emma la malcastrada) care ne-a facut pe toti cei patru sau cinci sa luam la rind spitalele, de la urgenta pina la ginecologie, are un final pe masura. Un final care, intr-adevar, contine ca si prima parte a povestii, multe secrete personale ale viziunii independentilor. Adica: Spectacolul columbienilor a iesit excelent, regizoarea, care avea si rolul principal, a jucat aproape de genial, targa a miscat din roti cum a stiut mai bine, deci, toate bune si frumoase. Decit ca dupa spectacol, nici unul din noi patru sau cinci nu mai voia sa auda de nici un columbian si probabil nici ei de noi. Pina undeva spre ultimele zile ale festivalului, cind regizoarea m-a luat de o parte si mi-a explicat cit de mult au ajutat-o, de fapt, toate problemele pe care le-am impartasit.

Pe motiv ca, in timp ce ea ma ajuta la cautatul si tiritul vesnicei targi, actorii ei nu ajutau pe nimeni dintre ceilalti membri ai Teatrului Imposibil, mi-a spus ca la intoarcerea la Bogotá o sa-i concedieze pe aproape toti. Pentru ca pe ea nu o intereseaza genul de teatru in care fiecare om din personal are de facut un job etichetat, ci genul de teatru in care tuturor le place atit de mult sa fie acolo, incit vor sa faca de toate. Pentru ca ei ii face bine ca din cind in cind sa spele podeaua scenei, pentru ca nu crede in regizorul care sta la distanta, picior peste picior, cit timp ceilalti termina de instalat decorurile. Si mi-a spus ca deci avea nevoie de un moment de criza pe care sa-l foloseasca drept test pentru echipa ei. Test pe care, iata, echipa nu l-a trecut, dar asta atit si nimic mai mult. Artisti sint destui, a mai spus, si destui din ei isi vor dori sa intre in spectacolul ei.
Si atunci, pentru a nu stiu cita oara, noi cei patru sau cinci ne-am mai dat o data seama ca momentele de criza sint cea mai buna hirtie de turnesol. Ca de fapt toti am fost altfel inainte de a fi Imposibili, ca apoi au inceput sa ni se intimple tot felul de lucruri, ca nici unul dintre noi nu a avut timp sa priveasca inapoi etc., etc. Si ca pe linga noi, uneori inaintea noastra, au mai fost si altii ca noi, dar ca acum nu mai sint.

Ca de fapt poti ramine in nebunia asta numai cu conditia ca ea sa-ti confirme nebunia care motaia in tine, si ca de fapt trebuie sa-ti asumi libertatea de a face lucruri imposibile. Libertate care, daca nu e pe bune, te poate speria rau de tot. Libertatea de a-l concedia pe cel mai bun prieten al tau, libertatea de a continua pe o directie, desi toti sau multi iti spun ca e fundamental gresit, libertatea de a fi atit de sarac incit sa nu ai de pierdut decit daca nu faci cum crezi. Paradoxal, dar e genul de libertate pe care Metropolitan Opera din New York nu o are, tocmai pentru ca are multi, foarte multi bani.
Pe cind Teatrul Imposibil este o stare de spirit. Teatrul Imposibil isi permite sa fie o stare de spirit. Si de asta oameni de departe si-au platit transportul ca sa ajunga in Romania, si de asta dupa ce au fost aici tin neaparat sa se intoarca. De asta raminem in continuare noi patru sau cinci, cu minunatii oameni care vin cu noi, si incercam sa facem spectacole, sa publicam revista si carti de specialitate si sa organizam urmatoarea editie a Festivalului de teatru experimental Man_In_Fest. Evident, vom reusi. Tocmai pentru ca pare Imposibil.