OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Ce fel de dictator e Traian Băsescu, de vreme ce oricine îl poate contesta în piaţa publică, la televizor şi în presă?“ se întreabă, retoric, susţinătorii actualului preşedinte, care reduc democraţia la libertatea presei, făcîndu-se că nu văd modul în care reprezentanţii Puterii încalcă principiul separării puterilor în stat. Ce rămîne din democraţie atunci cînd în Parlament vocea Opoziţiei este redusă la tăcere, iar Puterea recurge la şantaj, la falsificarea numărării voturilor şi la forţă pentru a-şi impune voinţa? Puterea executivă s-a substituit în repetate rînduri puterii legislative, a cărei autonomie a fost călcată în picioare. Ceea ce s-a petrecut în ultimii trei ani în Parlamentul României, unde PDL şi partidele-satelit au refuzat orice dialog cu Opoziţia, mi-a adus aminte de realitatea tulbure de la începutul anilor ’90, cînd reprezentanţii „patrulaterului roşu“ se comportau ca şi cînd ar fi fost singuri în Parlament, neţinînd cont de opinia PNL şi PNŢ. Singura deosebire faţă de situaţia de atunci este că, în vreme ce reprezentanţii „patrulaterului roşu“ aveau majoritatea absolută în Parlament, puterea de acum este una „artificială“, rezultată nu în urma alegerilor libere, ci în urma falsificării flagrante a rezultatului alegerilor. În rest, atunci ca şi acum, Puterea nu a reuşit să împiedice libertatea de expresie – cu excepţia ziarelor de partid, Azi şi Dimineaţa, majoritatea publicaţiilor care contau erau libere să publice articole împotriva Puterii. Între 22 aprilie şi 13 iunie 1990, preşedintele Iliescu, acuzat, la rîndul lui, de tendinţe dictatoriale, a „tolerat“ protestele din Piaţa Universităţii aproape două luni, înainte de a ordona forţelor de ordine să-şi incendieze maşinile. Libertatea de a fierbe în suc propriu le-a fost „acordată“ protestatarilor, atunci ca şi acum, nu dintr-un ataşament real faţă de valorile democraţiei, ci din calcul politic – în fond, aparenţele trebuiau respectate. Şi au fost "respectate"pînă cînd guvernanţii şi-au pierdut răbdarea...

 

Aparenţele trebuie respectate cu atît mai mult acum, cînd situaţia României este în mod evident alta. În România nu este dictatură, dar asta nu înseamnă că avem democraţie. Susţinătorii actualei Puteri vorbesc despre independenţa Justiţiei şi invocă, drept argument suprem, faptul că membri marcanţi ai partidului de guvernămînt au fost şi sînt anchetaţi de DNA. E o realitate, desigur, dar ce rămîne dincolo de spectacolul mediatic al arestărilor? Cîtă independenţă reală are Justiţia din România, judecînd după numărul de condamnări, nu după cel al arestărilor în direct? Unde sînt acum Antonie Solomon, Gheorghe Falcă, Traian Igaş, George Costin, Sorin Blejnar, Dorin Cocoş, Elena Udrea, Daniela Andreescu, Ioan Botiş etc.? Şi unde sînt acum Nicolae Popa, Omar Hayssam şi alţii, de care multiubitul nostru preşedinte îşi aduce aminte strict în timpul campaniilor electorale?

 

Cînd Curtea Constituţională amînă pronunţarea în legătură cu constituţionalitatea Legii comasării alegerilor, pe motiv că aşteaptă raportul Curţii de Conturi, despre ce fel de independenţă a Justiţiei poate fi vorba?! Ce legătură are constituţionalitatea unei legi cu cuantumul economiilor care s-ar realiza prin comasarea alegerilor? O astfel de motivaţie sfidează bunul-simţ şi insultă inteligenţa alegătorilor.

 

Actualul preşedinte a susţinut permanent, în total dispreţ faţă de prevederile Constituţiei, că este preşedinte-jucător şi n-a făcut nici un secret din faptul că este şeful de facto al PDL, că el este cel ce propune legi şi le susţine. El şi-a depăşit, în acest fel, atribuţiile, anulînd repetat principiul separării puterilor în stat. Din această postură, atît domnia sa, cît şi reprezentanţii partidului de guvernămînt au făcut eforturi remarcabile de a pune semnul egalităţii între interesul naţional şi interesele PDL. Semnificativă în acest sens este, printre altele, opinia exprimată de Sabina Fati în editorialul său din România liberă din 19 ianuarie a.c., în legătură cu alegerile anticipate, care „ar face ca PDL să piardă avantajul unui scrutin comasat“. Dacă Legea comasării alegerilor a fost concepută strict pentru a oferi un avantaj partidului de guvernămînt, atunci se mai poate vorbi de respectarea mecanismului democratic? Nu cumva e vorba de un atentat la esenţa însăşi a statului de drept, reprezentată de asigurarea unor alegeri libere? Puterea nu renunţă la comasarea alegerilor, iar (in)decizia Curţii Constituţionale pune sub semnul întrebării gradul de independenţă a puterii judecătoreşti.

 

La începutul anilor ’90, Ion Iliescu vorbea despre „democraţia originală“, alta decît democraţia propriu-zisă. Visul fostului preşedinte a revenit în realitate în ultimii trei ani! Pentru că, deşi nu putem vorbi de dictatură, nu putem vorbi, din păcate, nici de democraţie reală, ci doar despre una „originală“. O democraţie controlată, în care libertatea de a fierbe în suc propriu este garantată. Ce ne-am putea dori mai mult?