Autor: 
Categoria: 
Galimatias generalizat
Faptele par să se fi desfăşurat astfel: un om de afaceri a fost reţinut, împreună cu alţi doi colaboratori (prieteni, parteneri – nu are prea multă importanţă). Seara urma să se decidă arestarea. Omul este patronul unui trust de presă. Nu demult dăduse un interviu în care îşi vărsase năduful pe preşedintele ţării, cu care, din cîte se pare, este în conflict deschis, după ce la un moment dat avuseseră o relaţie „de apropiere“. Gurile rele din ambele tabere (pro şi contra) merg chiar mai departe în timp. Unii povestesc despre tunurile trase de respectivul om de afaceri, alţii chiar şi de o condamnare mai veche a acestuia, pentru un oarecare matrapazlîc. Conexiunile ideatice încep să zbîrnîie, spiritele se încing şi ele, floarea cea vestită a „intelectualităţii“ publice face turnee prin televiziuni. Curentul general de „opinie“ se mişcă în spatele faptelor, se vorbeşte despre un om rău, care a băgat harponul în justiţie şi acum o manevrează cum vrea. Ergo: arestarea omului de afaceri este un act de răzbunare politică.
Se stîrneşte aşadar un galimatias generalizat, în care jurnalişti, parlamentari, poeţi, analişti, avocaţi şi diverşi articlieri cu pingelele tocite prin studiourile televiziunilor ridică pe rînd piatra, azvîrlind-o spre o ţintă care, dacă ar fi reală, de mult nu s-ar mai afla într-o stare funcţională. Fără prea multe cunoştinţe de culise, orice om cu mintea întreagă ar trebui ca, pus în faţa faptelor, să se întrebe cum se face că majoritatea calificată a vorbitorilor nu par deloc dispuşi să respire adînc, să gîndească puţin şi apoi să vorbească despre fapte, nu despre marotele care le tulbură mintea. Apoi, o minte mai critică şi-ar putea pune şi următoarea întrebare: de ce fiecare om trebuie să beneficieze de prezumţia de nevinovăţie, dar justiţia nu poate beneficia de prezumţia unui exerciţiu corect? (Normal, se pot oferi exemple negative, dar nici un astfel de exemplu nu ne îndreptăţeşte să tragem concluzii în privinţa cazului în discuţie. Altfel, ar trebui să acceptăm şi că prezumţia de nevinovăţie nu mai poate fi acordată unui individ cu cazierul maculat.)
Autovictimizări penibile şi griji ipocrite
Nimeni nu-şi pune întrebări atît de complicate. Majoritatea lapidatorilor se mulţumesc vădit cu sugestii sibilinice, autovictimizări penibile şi griji ipocrite. Curg implicaţiile subtile şi abracadabrante, scenariile obsesive şi funambuleşti. O doamnă este îngrijorată de soarta a mii de muncitori ale căror salarii şi chiar locuri de muncă ar fi periclitate dacă liderul lor de sindicat ar intra în puşcărie. Un poet trage cu argumente oarbe în cea mai hidoasă figură din bestiarul de serviciu, pe care de mult n-o mai iubeşte, şi laudă în contrapondere victima: „În tinereţe a scris poezii!“ Un alt scriitor îşi exprimă grav aprecierea pentru calităţile intelectuale ale omului de afaceri. Aşijderi, diverşi învîrtitori de afaceri dubioase care „fac televiziune“ pentru bani de bacşiş se arată îngrijoraţi de soarta României, subliniind savant idei schiloade, cu vorbe împiedicate, din care cu multă bunăvoinţă telespectatorul educat ar putea înţelege că libertatea presei se află în mare primejdie, în timp ce gloata preia fără să priceapă îndemnul: urîţi-l pe cutare! E tiran, rău, josnic etc. etc. Dînd dovadă de o perspicacitate calpă, unii încearcă să pună totul pe seama unei manevre cumplite a hidrei (noi tăieri de salarii şi concedieri), care trebuia escamotată, de unde şi evenimentul care a stîrnit tevatura. La mijloc şed cu măşti stinghere „moderatorii“, simţindu-se ca nişte copii într-o cameră cu jucării din care nu ştiu pe care s-o apuce mai întîi, repetînd episoade recente din politica de culise electorale sau judiciare şi jubilînd ori de cîte ori un invitat mai sîrguincios mai scoate din sîn o piatră. În unele cazuri am totuşi senzaţia că asist la patrularea unor dulăi asmuţiţi pe nişte urme al căror miros li s-a impregnat foarte bine în memoria olfactivă.
Ca un banc de peşti, gloata schimbă direcţia la o oră relativ tîrzie din seară, cînd „sînt date publicităţii“ fragmente din rechizitoriu, conţinînd transcrieri ale unor convorbiri telefonice dintre omul de afaceri şi un infractor. Deodată, mai toţi vorbitorii negînditori se reped la portiţele tradiţionale de salvare juridică, le depăşesc, tăvălesc bine şi serviciile secrete, se întorc şi conchid: astea (fragmentele) nu contează! Pot fi false! S-a trecut deja poziţia de noapte. Argumentele de seară au fost date uitării. Nimeni nu observă ridicolul şi grozăvia acestora, scoase la iveală de textul convorbirilor telefonice: poetul şi intelectualul e îndrăgostit de apelative suav-interlope, ca „golănaş mic“ şi „banditule“. Cuvintele îi sînt sărmane, iar accentul vulgar. Folclorul obscen pare să-i fie singurul prieten adevărat. Iar din ele reiese că întreţinea un infractor condamnat de justiţie. Scepticii noştri de serviciu, care de un lucru sînt siguri pe lumea asta – că balaurul-ţintă este un ticălos, un mîrşav şi un „penal“ –, se încăpăţînează să susţină că asta nu demonstrează nimic.
Întrebări dincolo de rechizitoriu
S-ar putea ca lucrurile să stea chiar aşa. S-ar putea ca rechizitoriul să nu poată proba nimic (de drept), hidra să fie cea mai periculoasă fiinţă de pe planetă, anumite libertăţi să ne fie ameninţate etc. Totuşi, nu pot să nu mă întreb: cum de toate arestările din Romånia sînt politice? Cum de fălcile şi conturile politicienilor români se rotunjesc întruna, iar dosarele penale sunt „făcături“? Cum de oameni cu antecedente penale defilează senin prin faţa telespectatorilor, vorbindu-le despre morală şi dreptate? Dacă nimeni nu este vinovat, unde sînt miliardele care dispar în fiecare an? De ce tot ce e în jur arată jalnic? De ce avem intersecţii cu amenajări florale la preţ de vilă în buricul tîrgului şi gropi care se cască din ce în ce mai mult? De ce orice primar de comună pricăjită poate decide soarta proprietăţii garantate de Constituţie, însuşindu-şi-o pe a altuia, după care statul se leagă să-l despăgubească pe acesta din urmă, iar primarul îşi ridică (o nouă) vilă? De ce în România trebuie să prezinţi un contract de proprietate pentru a te abona la servicii care uneori costă mai puţin decît o prăjitură? De ce clientul român al unei bănci străine trebuie să plătească dacă vrea să îşi retragă bani din cont? În fine, acest şir de întrebări poate continua mult şi bine. Ele vor rămîne însă întrebări fără sens atîta vreme cît scopul tuturor celor ce se luptă pentru succes – motorul capitalismului, nu-i aşa? – este acela de a trece de o anumită parte a baricadei: în Jeep, în spatele unui birou în sertarele căruia dospesc contracte cu statul, în culisele politico-economice etc. Cei lăsaţi de cealaltă parte n-au decît să privească, să se teamă, să se ferească.
Nu demult, am auzit un june care şi-a pus la punct părinţii cu următorul argument: „Becali contează! Deocamdată noi vorbim de el, nu el de noi!“. M-am gîndit mult la acest argument şi, într-o anumită ordine de idei, îl găsesc imbatabil. Dar, dacă asta este ordinea de idei dominantă, tărîmul pe care-l stăpîneşte trebuie să fie ingrat. Căci bisilabica vocabulă are un miez fără prea mult mister, pe care încearcă să-l suplinească prin întrebuinţări groase. Modelul fiinţării mioritice recente se bizuie pe două verbe intransigente, sub care, în uzul recent, pot fi ghicite colcăielile proteismelor, schizoidiilor şi anchilozelor subumanului: a avea şi a vorbi. Vorbeşte cine are. Iar cine vorbeşte (mai mult) are şi dreptate, desigur. Chiar dacă această dreptate este fluctuantă, presa liberă finanţată de cei care au poate face din ea un eveniment continuu. Altfel spus, un proces; un nesfîrşit proces al vorbirii, indiferent de sens, justeţe, justificare, dar nu şi fără un scop. Dreptatea se face pe loc, prin aglutinarea unei copleşitoare majorităţi de conjunctură. Reflectă această majoritate distribuţia generală a orientărilor politice sau măcar pe cea a stărilor sociale sau a categoriilor profesionale relevante? Vorbeşte ea în numele cetăţeanului de rînd, căruia pretinde că i se adresează? Caută cumva să îndrepte strîmbăciunile?
Cetăţeanul ca victimă
Dacă cineva răspunde afirmativ la aceste întrebări, ar trebui rugat să explice şi cum poate fi apărat de o astfel de presă liberă cetăţeanul de rînd – cum poate căpăta o informaţie reală şi corectă, cum se poate strînge o armată de „intelectuali“ publici care să ceară la unison ca acesta să nu mai fie tratat de autorităţi ca infractor şi să nu mai fie îngrozit de gîndul unei interacţiuni cu administraţia publică sau cu sistemele de învăţămînt şi educaţie. Pentru că, deşi avem presă liberă de vreo două decenii, astfel de lucruri au rămas accidente rătăcite în procesul baroc al vorbirii directe sau indirecte a avuţilor. Cea mai vizibilă libertate a presei îmi pare că este aceea de asmuţire. Vînătorile gălăgioase şi sterile efectuate în numele poporului par exerciţii de rutină, cazurile care le declanşează constituind doar prilejuri, nu motive de reală îngrijorare.
Să ne întoarcem puţin la evenimente. După o săptămînă în care tiradele presei au mai slăbit, justiţia a produs, se pare, o reparaţie: l-a pus în libertate pe intelectualul şi poetul nostru temporar naţional, care, cu morga-i bine cunoscută, a declarat în faţa instanţei că a fost arestat politic, că-i trimitea bani infractorului condamnat pentru a plăti avocaţi, că, în general, toată pozna a fost declanşată de refuzul de a vinde televiziunea al cărei proprietar este. În fine, s-a mai constatat şi că înregistrările publicate sînt ilegale, fiind făcute pentru un alt dosar. Clovnerii motivaţionale pe care jurnaliştii de care aminteam şi judecătorii le-au îmbrăţişat prompt şi fără discriminare. Unul dintre competenţii cu paspartu ai presei romåneşti declară marţial: „Este o victorie a presei şi a societăţii civile din România“. Nimeni nu mai este supărat pe justiţia televizată şi manipulată. (Aş întreba, într-o doară: „Cine televizează?“. Cine oferă circul pe care îl oferă prostimii hidra tot mai zgîrcită la pîine?) Se fac recapitulări ample şi binevoitoare ale evenimentelor de gen.
În acelaşi timp, ştirile pomenesc de un cîntăreţ celebru (din Occident) care a fost închis pentru conducerea autovehiculului sub influenţa drogurilor. Fără să fi comis vreo altă infracţiune. Cîte „vedete“ din România, care au omorît oameni cu maşina (avînd, în unele cazuri, o îmbibaţie alcoolică de prag comatos), aţi văzut după gratii? În presa liberă din Romånia ipochimeni care au comis infracţiuni grave în trafic – fără să şi răs-pundă în faţa legii pentru asta – dau lecţii de moralitate la ore de maximă audienţă. Desigur, libertatea presupune deopotrivă libera coalizare a farsorilor, şarlatanilor sau ipocriţilor şi pe cea a victimelor acestora. Relaţia dintre aceste tabere ar trebui administrată de autorităţi. Îmi pare însă că nu este cazul nostru. În tabloul mioritic, nu văd decît reprezentanţi ai primei categorii, care, la răstimpuri, reprezintă chiar autoritatea – negreşit, una impotentă şi nătîngă atunci cînd vine vorba de acţiuni şi decizii de bun-simţ, dar absolut competentă în domeniul construirii şi întreţinerii unor circuite financiare condamnabile în orice ţară civilizată. Victimele sînt, periodic, ceilalţi. Desigur, sînt victime ale presei asmuţite de stăpîn împotriva intrusului de circumstanţă. Aceeaşi care linge rănile stăpînului şi, uneori, şi pe ale celor muşcaţi.
În acest joc dialectic, devenit deja tradiţional, rolul victimelor reale este episodic, electoral şi butaforic. Cetăţenii de rînd reprezintă doar materialul statistic şi cazuistic. Au, bineînţeles, şi libertăţile lor, de care nimeni nu se atinge. Bunăoară, pot pune ştampila pe buletinul de vot, după ce au fost îndopaţi cu îndemnuri şi convingeri inepte, sau pot aplauda victoriile obţinute de presa liberă (despre diafana societate civilă nu vreau să vorbesc aici) în lupta cu hidra de serviciu. Şi atunci, ce este presa liberă finanţată de proaspeţii avuţi, adică aceea care ne oferă cele mai grandioase spectacole? N-am un răspuns, dar mi se pare potrivită o caracterizare făcută de Paul Zarifopol acum aproape un secol, într-un discurs pe o temă relativ apropiată: „…obrăznicie în care cooperează, inconştient ori perfid, lumea şarlatanilor şi a împrostiţilor războiului“. Schimbaţi „războiul“ cu „economia de piaţă“ (sic!) şi s-ar putea să obţineţi un răspuns convingător.
RSS Feed
Newsletters