OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Motto:
– Ce-au zis de tine nu-i nimic. De mine au scris ca mi-as fi construit piscina in apartament.
– Ehe, daca-i asa, asta tine de penal, dom’ne!
(Fragment dintr-o dezbatere televizata intre doi jurnalisti)


A devenit deja un loc comun afirmatia ca libertatea de expresie este unul dintre putinele cistiguri certe ale societatii romanesti dupa 1989. La adapostul acestui principiu insa au fost si sint, din pacate, incalcate in mod sistematic valori fundamentale ale societatii democratice.
Astfel, nu in putine cazuri, in „numele“ libertatii presei, viata particulara a persoanei a fost tratata ca bun public, iar demnitatea si onoarea acesteia, ca simplu moft. In numeroase situatii, instigarea la ura etnica sau rasiala a dobindit aura unui emotionant indemn patriotic, in timp ce mitocania si injuriile scrise au fost privite ca scuzabile tabieturi de autor de pamflete. In „numele“ aceluiasi principiu, moartea unei mame, de inima rea, pentru acuzatiile injuste aduse fiului sau a trecut neobservata ca „paguba colaterala“ a „raidurilor“ presei libere, iar etichetarea unor oameni onesti drept tradatori si a unor carturari drept analfabeti pare acceptata cu ingaduinta si resemnare.

Intr-un asemenea context, recentele si firavele incercari ale justitiei de a atrage atentia ca libertatea presei si, in general, libera exprimare nu sint drepturi absolute au facut obiectul stirilor de prima pagina si al dezbaterilor televizate. Este vorba de citeva decizii judecatoresti, pronuntate cu precadere in cauze civile, prin care edituri, redactori-sefi de publicatii sau ziaristi au fost obligati la plata de despagubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin publicarea unor articole. Asemenea hotariri au fost, in general, primite cu rezerve de jurnalisti fiind adesea calificate ca limitari nefiresti impuse exercitiului profesiunii lor ori, cum se tinde a se crede in sinul breslei, ca nefiresti imixtiuni ale puterii judecatoresti in puterea presei. Incercind sa sustina aceasta teza, doi mega talk show makers transformasera recent un studio TV intr-un soi de fierarie a lui Iocan, unde subiectul politicii agrare era inlocuit cu cel al doctrinei juridice in materie de daune morale. Alt decor, alt subiect, alte personaje. Neschimbat insa era nivelul de competenta al analistilor in tratarea chestiunii in discutie. In cazul nostru, atit de accesibile pareau pentru realizatorul emisiunii si invitatul sau tema raspunderii delictuale si tainele procedurii civile, incit te intrebai daca nu cumva faptele jurnalistilor ar trebui judecate de ei insisi!
Din fericire insa, laolalta cu ceilalti, si jurnalistii sint egali in fata legii. Trebuie, deopotriva, sa i se supuna si sa o cunoasca. Sa constientizeze, inainte de toate, ca informatiile, analizele si opiniile pe care le publica (sau le fac publice in alt mod) pot antrena, pe linga raspunderea lor materiala (in raporturile cu angajatorul lor) si contraventionala si raspunderea penala sau civila, in functie de circumstante.

Cu riscul de a deveni didacticist, imi voi ingadui in cele ce urmeaza citeva consideratii referitoare la aceste din urma forme de raspundere a gazetarilor. O fac cu speranta clarificarii unor concepte si institutii de drept utilizate frecvent – adesea insa in mod incoerent si lipsit de rigoare – in dezbaterile relative la raportul dintre mass-media si dreptul pozitiv.
Raspunderea penala
Analiza raspunderii penale prin raportare la specificul profesiei de ziarist, implica, inevitabil, luarea in discutie a infractiunilor de insulta si calomnie, ambele reglementate de Codul penal actual in cadrul infractiunilor contra demnitatii umane.
In sistemul nostru de drept nu a existat, anterior anului 1936, un tratament penal discriminatoriu in ceea ce priveste sanctionarea infractiunilor contra demnitatii savirsite prin presa. Constitutia din 1923 prevedea insa, prin derogare de la dreptul comun, ca judecata acestor infractiuni este de competenta curtilor de jurati.

Codul penal din 1936 a instituit o circumstanta agravanta legala, constind in savirsirea lor „prin presa“, pentru infractiunile de calomnie contra vietii publice si de injurie. Competenta curtilor de jurati s-a pastrat pina in anul 1938, cind Constitutia din 1923 a fost abrogata, iar curtile cu jurati au fost desfiintate.
Codul penal in vigoare n-a preluat circumstanta agravanta a savirsirii prin presa a infractiunilor contra demnitatii, ci doar forma lor tipica, restabilind egalitatea de tratament a tuturor acestor infractiuni, indiferent de modul si mijloacele de comitere: fie ca sint savirsite „prin presa“ sau in alt mod, insulta si calomnia sint sanctionate din punct de vedere penal in mod nediscriminatoriu, prin art. 205 si 206 din Cod1.
Conform art. 205, insulta reprezinta „atingerea adusa onoarei ori reputatiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocura si se pedepseste cu inchisoare de la o luna la 2 ani sau cu amenda.

Aceeasi pedeapsa se aplica si in cazul cind se atribuie unei persoane un defect, boala sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate.“
Cit de ignorat este acest text de lege la nivelul presei romane se stie prea bine. Un exemplu edificator, ales, la intimplare, dintr-o multitudine: „Atmosfera din delegatia romana de la Strasbourg a fost stricata de prezenta oligofrenului A.U. Baiatul s-a nascut cu grave probleme de sanatate, acum e clar: capul minuscul si ochii inecati in cearcane negre, de mongoloid, distanta de la frunte pina la ceafa de numai 15 centimetri, o fata turtita de forceps, toate incununate de pufusorul moale al unei chelii premature si pline de jeg, instalate pe la virsta pionieratului.“ Comentarii?…
In temeiul art. 206 din Codul penal, calomnia reprezinta „afirmarea ori imputarea in public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara ori dispretului public“ si se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda.

Prin urmare, imputarea in public (deci, si prin presa) a unei fapte determinate (individualizata prin loc, timp, mod de savirsire) ca savirsita de o anumita persoana reprezinta o calomnie, cu conditia ca fapta respectiva sa fie de natura – in cazul in care ar fi adevarata – sa-l expuna pe cel caruia i-a fost atribuita la o sanctiune penala, administrativa, disciplinara sau dispretului public, indiferent daca a atras sau nu efectiv o astfel de sanctiune.
Presa romaneasca a anilor ’90 contine numeroase exemple de incalcare (uneori flagranta) a normelor evocate. Au existat totusi situatii in care subiectul „vizat“ ocupa o functie publica, circumstanta care ar justifica, in optica Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, o atitudine mai indulgenta a justitiei fata de libertatea presei de a evalua activitatea si competentele respectivului functionar public. De asemenea, nu este mai putin adevarat ca, in alte spete, pretinsa calomnie nu intrunea una sau mai multe din conditiile evocate mai sus pentru a fi calificata ca atare.

In genere, proba adevarului afirmatiilor facute in cadrul unei fapte de insulta sau de calomnie nu este admisa, prezumindu-se ca legea apara demnitatea persoanei chiar impotriva unor imputari ori afirmatii adevarate, daca acestea sint facute numai cu scopul de a aduce atingere imaginii, onoarei si prestigiului respectivei persoane. In mod exceptional insa, cind afirmarea sau imputarea a fost facuta pentru apararea unui interes legitim, legea penala, dind precadere acestui interes, permite faptuitorului sa dovedeasca veridicitatea afirmatiilor sale. Asadar, proba veritatii (exceptio veritatis) este admisa numai daca gazetarul acuzat ar invoca in sprijinul demersului sau existenta unui interes legitim, public sau personal.
In situatia in care, bunaoara, un ziarist care a demascat actele de coruptie ale unor functionari publici sau magistrati ar fi inculpat pentru savirsirea infractiunii de calomnie, proba veritatii ar trebui admisa: aflarea adevarului devine de interes public si justifica administrarea probei.
Dimpotriva, daca cele scrise sau afirmate in public reprezinta jigniri gratuite, fara legatura cu onestitatea si profesionalismul respectivului demnitar, proba veritatii este inadmisibila (si, uneori, imposibila in fapt – cum ar fi, de exemplu, sa incerci sa probezi veridicitatea unei insulte de genul „Mai, animalule!“?).
O data admisa proba veritatii, faptuitorul ar urma sa dovedeasca, prin orice mijloc, ca faptele afirmate ori imputate sint adevarate, ca au existat sau exista in realitate. Proba veritatii functioneaza, asadar, ca o cauza care inlatura caracterul penal al faptei si totodata si ca o conditie negativa de indeplinirea careia depinde existenta infractiunii.

Raspunderea civila

Separat de sanctiunile penale susceptibile de a fi aplicate insultelor si calomniilor „prin presa“, raspunderea jurnalistilor pentru cele afirmate in mass-media poate fi privita si din perspectiva civila.