„Botezul“ Libiei libere a avut loc joi, 15
septembrie, prin vizita-fulger a „nașului“ său, președintele Sarkozy, însoțit
de cel dintîi care, după recunoașterea-șoc din 10 martie, l-a sprijinit, într-o
UE glacială (ulterior s-a mai încălzit...): premierul britanic David Cameron.
Alături de ei, mai retras, omul care a făcut posibile toate acestea: filozoful
Bernard-Henry Lévy, prietenul din prima oră al insurgenților, cel care, cu
riscuri enorme, fusese la Benghazi înainte de 10 martie și care l-a stimulat pe
Sarkozy și aproape că i-a adus de mînă pe „rebeli“ la Elysée… Primirea de care
au avut parte, la Tripoli și Benghazi, într-o Libie încă fumegîndă, cu trei
buzunare de absolut irațională rezistență ghadafistă (Sirta, Bani-Walid și
Sabha), a fost apoteotică. Băi de mulțime incredibile, ovații, steagul Franței,
care, din martie, le-a fost pavăză vie, sărutat, ridicat în slăvi… Cum era de
așteptat, Siria (cu regimul ei „doar“ brejnevist, nu și psihopat!) urmează acum
la rînd. Președintele Sarkozy a dedicat această vizită ieșită din orice tipar
(cum ieșită din orice tipar era situația care a necesitat intervenția sa
salvatoare!) „viitoarei Sirii libere“… A doua zi, vineri, 16, nu întîmplător, a
sosit acolo și Recep Tayyip Erdogan – și el primit triumfal –, premierul
Turciei (o țară-simbol: membră NATO, laică, democratică și musulmană, pînă la
proba contrară – politica internă neoreligioasă, cea externă otomanistă a
aceluiași Erdogan, și tensiunile cu Israelul pot fi o frînă! –, modelul cel mai
probabil al Libiei noi), cu același mesaj explicit pentru șeful sirian Assad:
„Cine calcă un popor cu șenilele să se teamă! Va păți ca Ghaddafi!“. Aviz și
altor amatori…
Miza morală și dresul busuiocului
Coincidență sau nu, sigur ironie a sorții,
Reuniunea țărilor prietene ale Noii Libii (la care s-a înscris și Rusia!),
destinată ajutorării poporului libian redevenit liber, s-a ținut la Paris, pe 1
septembrie, ziua națională a dizolvatei Jamahirii, aniversarea revoluției din
1969, cînd s-a instaurat puterea ghaddafistă. În paranoia sa, „singura“
titulatură a lui Ghaddafi, mare iubitor de denumiri excentrice (v. numele
statului și al instituțiilor sale!) și de costumații extrvagante, era aceea de
„Conducător al Revoluției de la 1 septembrie“, de unde și aberația afișată,
lunile acestea, cînd, logic, i se cerea demisia, că el nu deține nici un fel de
funcție în stat în afara celei de, vezi Doamne!, „Mare Ghid“ moral… O exemplară
modestie, nu-i așa?
Miza Reuniunii de la Paris a fost în primul
rînd una morală, în al doilea rînd tot morală, numai în al treilea rînd
politică, abia apoi și economică… Sigur, și aici, „după război, mulți viteji
s-arată“… Bine a făcut Nicolas Sarkozy să amintească, în deschidere, că Grupul
de contact, singurul nucleu care a contat, era format din doar 20 de membri
efectivi, plus cîțiva observatori (printre care și România). Acum, la Paris,
s-au găsit brusc 63 de țări! 63 de delegații de „prieteni ai Libiei“, foarte
inegale, însă, ca nivel (de la cele conduse de către șefi de state, ca Franța
sau România – un punct bun, totuși, pentru țara noastră; încercare de recuperare
din „ofsaid“? – pînă la cele cu nivel minim de reprezentare, precum Brazilia,
ce a fost de față doar prin… ambasadorul său, nici măcar la Paris, ci la
Cairo!). Pe 19 septembrie, s-a ajuns la peste 90 de țări care recunosc CNT,
recunoscut, pe 16 septembrie, și de ONU.
Încă o coincidență cu România: așa cum regimul
Ceaușescu a căzut în preajma Crăciunului, generînd primul Crăciun liber după 42
de ani de comunism, la fel și regimul Ghaddafi a căzut, tot după 42 de ani, în
preajma sărbătorii islamice de încheiere a Ramadanului, Aid al Fitr, un fel de
Crăciun musulman, cu cadouri pentru mici și mari etc. Efectul este cam
același... Cu adevărat „Aid-ul Victoriei“, cum l-au „botezat“!…
La 1 septembrie dimineața, înainte de
deschiderea Conferinței de la Paris, Rusia a anunțat, în sfîrșit, recunoașterea
oficială a CNT. România încă nu. Seara, președintele Băsescu, ieșind grăbit de
la Conferință, aproape evitîndu-i pe ziariștii români, care sperau, în van, o
conferință de presă (o așteptam și eu, invitat să o comentez din studiourile
TVR2), a declarat, totuși, în fugă că „CNT este singurul interlocutor“. E un
pas înainte, față de poziția anterioară (CNT fusese doar un interlocutor –
subînțeles: mai sînt și alții, exemplu: Ghaddafi), adică exact ceea ce-i ceruse
Titus Corlățean (PSD), public, pe 31 august, la Conferința anuală a diplomației
române. Însă cuvîntul magic recunoaștere și o declarație formală în acest sens
lipsesc încă… Traian Băsescu se temea, deunăzi, de un război civil. Care război
civil? Cine cu cine? Înseamnă că n-a înțeles nimic din ce se petrece în Libia.
Crede oare, acum, că, la Paris, a dres busuiocul?
Cine ar fi „șobolanii“?
Constant, referindu-se la insurgenți, Ghaddafi
i-a definit drept „șobolani“ care trebuie striviți. În jur de 1 septembrie, un
convoi de șase mașini a trecut în Algeria, țară care, sub masca neutralității,
a sprijinit activ, pînă la capăt, regimul Ghaddafi. Acum îi oferea un ultim
serviciu: azilul pentru familia sa, însă numai pentru partea neurmărită de
justiția ONU: soția, fiica Aisha („curajoasa“ avocată care, inconștientă, în
loc să aibă grijă de sarcina avansată, bătea Europa încercînd să-i dea în
judecată prin tribunale pe Sarkozy, Cameron și Obama; a și născut a doua zi, în
Algeria!), și doi sau trei dintre fii (un al patrulea, Saadi, mai judicios, se
pare că s-ar fi predat voluntar, iar la 11 septembrie a ajuns în Niger; el nu
era implicat decît în fotbal, ceea ce, inevitabil, ne duce cu gîndul la mai
rezonabilul Valentin Ceaușescu, încă o asemănare româno-libiană!). S-a aflat
însă că, în mașini, s-ar fi găsit și Ghaddafi și fiul Saif, însă, în ciuda
insistențelor celor doi (telefoane date președintelui algerian, Bouteflika, un
vechi prieten, la care acesta ar fi refuzat să răspundă, după cum s-a anunțat
oficial), nici măcar Algeria n-a îndrăznit să-i primească…
Ulterior, în jur de 4 septembrie, un important
convoi alcătuit din circa 200 de vehicule militare, inclusiv blindate, a
pătruns în forță în statul vecin, Niger. Curios, în loc ca pătrunderea să fie
considerată un act de război, convoiul a fost escortat, cu bunăvoință, de
armata Nigerului, ajungînd în orașul Agadez în drum, se spune, spre Burkina
Faso, care ar fi dispusă să-i acorde azil (ca și președintele din Mali și, la 9
septembrie, ca și cel din Guineea Bissau, încălcînd flagrant legalitatea Curții
Penale ONU!). Ulterior, autoritățile de la Ouagadugu au retractat oferta. În
straniul convoi, în care s-a confirmat prezența gărzii de proximitate a
dictatorului și a unui număr de generali ghaddafiști (iată, în sfîrșit, armata
jamahiră!), ar fi verosimil, cunoscîndu-i-se lașitatea, să se afle și tiranul
în persoană. Între timp, banca națională libiană a deplîns dispariția a 20% din
cele 143 de tone de aur din tezaur (mai
mult decît are România – 103!), probabil cheltuite în război pentru mercenari
și/sau furate de Ghaddafi care, ca orice dictator care se respectă, confundă
buzunarul propriu cu cel al statului, ca-n Evul Mediu (v. și cazul Ceaușescu).
Cine ar fi, deci, șobolanii?
În rest, festivalul delirului în direct
continuă: pe 6 septembrie, patibularul Mussa Ibrahim, purtătorul de bîtă –
scuze, voiam să spun „de cuvînt“! – al defunctului regim (din informațiile lui
Adelin Petrișor, care l-a și întîlnit personal în faimosul hotel Rixos, în care
vreo 35 de ziariști au fost ținuți ostateci vreme de trei zile după eliberarea
de la Tripoli, un simplu translator, avansat, „la excepțional“, ministru al
Comunicațiilor!), el însuși ascuns pe undeva, susținea, fără să clipească,
într-un suprarealist discurs radio, că „Marele Lider, aflat într-o excelentă
stare de sănătate (nu ne îndoim! – n.n.) organizează apărarea!“ (atenție:
„apărarea“! Dacă ar fi spus „rezistența“, parcă, parcă ar mai fi sunat a
ceva…). La fel de grotesc (termenul „irealist“ ar fi un eufemism) ca și șeful
său care, cu Tripoli eliberat, îi chema pe locuitorii Capitalei, revărsați în
stradă, aclamîndu-i pe eliberatori, să… „curețe orașul“ tot de faimoșii
„șobolani“, evident! La 9 septembrie, Procuratura ONU l-a dat pe șef în
urmărire, prin Interpol...
Hidra are trei capete: cel mare – sinistrul
suprem și fantast Ghaddafi – și două mai mici: odiosul fiu Saif al Islam și
amintitul, incredibil (la propriu!), purtător de cuvînt veninos Mussa Ibrahim
(recent voia să ne convingă de faptul că „Marele Ghid“ s-ar afla încă în țară,
ceea ce e, teoretic, posibil). Din cînd în cînd, sfidînd orice logică
elementară, unul sau altul se mai ridică, chiar dacă le-a fugit pînă și escorta
de proximitate. De regulă, se dedau la posibile jocuri audio-video (tehnologia
de azi o permite!), la mai mult sau mai puțin fantomatice posturi de radio sau
TV, cum ar fi „multrespectata“ TV siriană, a prietenului lor Assad (ultima
apariție a lui Ghaddafi, pe 12 septembrie, chemînd la „lupta
anticolonialistă“!), sau misterioasa Arrai TV, la care a apărut recent, ca o
nălucă, și Saif… Nebunia continuă… Cu adevărat un „circ mediatic“, în cel mai
exact sens al cuvîntului. Spectacolul însă, dincolo de latura aberantă, de
devianță comportamentală majoră, nu are precedent în istorie. Asistăm la o autentică
premieră!
Viața la Tripoli
Sîmbătă, 10 septembrie, Mustafa Abdel Jalil,
conducătorul CNT – precedat joi, 8 septembrie, de prim-ministrul Mahmud Jibril
–, și-a făcut intrarea triumfală în Tripoli, întîmpinat pe covorul roșu care
fusese, pînă mai ieri, rezervat lui Ghaddafi. Viața tinde să revină la normal.
Respiră libertatea! Pe străzile orașului se aude muzică rap, de la posturile de
radio FM, acum răsărite ca ciupercile, în baza introducerii libertății de
antenă, și puștii „se dau“ pe role. La cele 58 de ziare și publicații
independente apărute în virtutea legii libertății tiparului, decretate de CNT,
din februarie pînă acum, la Benghazi și-n regiunile, rînd pe rînd, eliberate
s-au adăugat și altele noi, în Capitală. Chiar și producția de petrol a fost
reluată… Unde sînt adevărații șobolani? Probabil în ultimele trei enclave
ghaddafiste: orașele Sirta (locul de baștină al lui Ghaddafi), la mare, pe
țărmul golfului cu același nume, și Bani Walid, mai la sud, ambele, la est de
Tripoli, și Sabha, în sudul profund, în inima deșertului, leagănul tribului
dictatorului, împotriva cărora se va da, în zilele ce urmează, ultima bătălie,
mai degrabă simbolică. Să fie și Ghaddafi (plus Saif al Islam și Mussa
Ibrahim!), precum însuși susține în năucitoarele sale intervenții radio-TV,
acolo, cu ei, cu ultimii săi fanatici, după ce scăpase, o dată, de furia
propriului său popor, prin conductele-coridoare subterane (ca la Casa
Poporului, a lui Ceaușescu) ale reședinței fortificate de la Bab al Azizia?
Oricum, adevărata confruntare s-a terminat de
mult. Din 23 august! Noua Libie liberă renaște și se organizează alegeri
pluraliste, pentru o Constituantă, peste opt luni. Duminică, 11 septembrie,
prim-ministrul Mahmud Jibril a anunțat formarea unui nou guvern interimar, în
zece zile… Departe de a fi „războiul civil“ temut de președintele Băsescu, ceea
ce vedem acum nu sînt altceva decît ultimele zbateri ale hidrei răpuse. În
ipoteza, total nesigură, că „Mărețul Ghid“ s-ar afla încă în Libia, împreună cu
ultimii săi susținători (și nu undeva departe, la adăpost), aceasta nu i-ar
infirma lașitatea – i-ar confirma doar boala mentală care a contagiat și
ultimul său careu de susținători fideli (pînă și Hitler a fost capabil, într-o
situație similară, fără ieșire, să tragă singura concluzie ce se impunea).
Indiferent ce se va întîmpla cu imundul
personaj, tragica pagină Ghaddafi din istoria eroicului popor libian a fost
încheiată și definitiv întoarsă. Cum spunea Bernard-Henry Lévy, sus-amintitul
cel mai mare prieten al „rebelilor“, reluat de România literară din 2
septembrie: „libienii au reușit să adauge o filă magnifică în istoria mondială
a rezistenței“. Și s-a trecut mai departe. Urmează la rînd, cum am văzut, ca
într-o glorioasă ștafetă, curajoasa revoluție din Siria, căreia conducătorii
Noii Libii Libere, într-un admirabil elan de solidaritate general umană și nu
numai arabă, i-au și dedicat, din primul moment al intrării în Tripoli,
victoria.
În imagine: Nicolas Sarkozy şi David Cameron la Tripoli – 15 septembrie 2011
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters